Glasul care potolește natura

Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El? (Matei 8, 23-27)

***

Pericopa evanghelică citită nu este o istorioară imaginată de către Domnul Iisus Hristos, ci ne descrie o situaţie concretă, desprinsă din viaţa de zi cu zi. Fiul lui Dumnezeu împreună cu ucenicii Săi au urcat într-o corabie şi navigau pe Lacul Ghenizaret. Din senin s-a stârnit o furtună, s-au format valuri mari care acopereau corabia. Ucenicii se străduiau să scape din furtună şi să ajungă cu bine la mal. Erau pescari încercaţi, în mai multe rânduri au trecut prin momente asemănătoare. Acum însă, situaţia părea fără ieşire. Au început să strige la Învăţătorul lor: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!” El era singura lor scăpare! Domnul Hristos i-a mustrat: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?”. Apostolii se temeau de valurile mari, cu toate că lângă ei era chiar Cel ce stârneşte sau potoleşte furtunile. Somnul Mântuitorului era, de fapt, „somnul” îndoielii lor; erau vulnerabili, pentru că nu aveau încă o credinţă puternică. Să reţinem: la glasul Său, şi valurile, şi marea se potolesc. (Pr. Dumitru Păduraru)