Înţelepciune biblică: Calea inimii omului

"Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor." (Psalm 80, 11-12)

Un argument care se foloseşte uneori pentru demonstrarea inexistenţei lui Dumnezeu este acela care priveşte problema răului. Dacă există rău în lume şi Dumnezeu este Creatorul lumii, atunci Dumnezeu a creat şi răul, deci Dumnezeu este fie rău, fie nu există. Astfel, în mod natural, omul, care se vrea bun, deşi face răul, nu Îl poate concepe pe Dumnezeu decât bun sau pur şi simplu nu Îl poate concepe.

În ciuda faptului că există foarte multă durere în lume, necazuri şi suferinţă, nici un om niciodată nu a simţit doar durere şi suferinţă. De cele mai multe ori acestea sunt ciclice, repetându-se la intervale mai mult sau mai puţin regulate, precum anotimpurile anului. Dar aşa cum anotimpurile nu sunt bune sau rele în sine, ci fiecare îşi poartă frumuseţea specifică alături de anumite inconveniente, tot aşa şi binele sau durerea din jur are anumite avantaje, dar şi inconveniente.

Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a mai "căutat" la Dumnezeu atunci când a început să îi fie bine. Când erau în suferinţă în robia egipteană, evreii s-au întors şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru ca apoi, când au ieşit din robie, ei să-şi întoarcă din nou faţa de la El. Dumnezeu care le-a vrut şi le-a dăruit binele este acum renegat, nerecunoscut, ignorat de Israel. Binele se dăruieşte pentru ca apoi omul să îşi întoarcă faţa de la El. Dar în mod inevitabil şi toate bunătăţile resimţite de poporul întors din robie se vor depărta. Şi iarăşi se vor lăsa peste Israel necazul şi durerea, suferinţa şi întristarea.

Dumnezeu se apropie de om atunci când omul se comportă "normal". Dacă Dumnezeu este Creatorul, atunci El este şi norma, El este normalul la care se raportează totul şi de aceea tot ceea ce se face ilogic sau anormal îndepărtează de Dumnezeu, îl distanţează pe om de Dumnezeu, astfel încât omul nu-L mai poate înţelege.

Omul care nu ascultă de Dumnezeu lucrează de fapt împotriva naturii, împotriva lumii şi împotriva propriei sale fiinţe. Dar aşa cum atunci când nu vrei să ţii cont de legea gravitaţiei şi păşeşti în gol cazi, tot la fel, nerespectarea legii lui Dumnezeu este o cădere în gol, în abis, în întuneric, chiar dacă tu nu vrei să o recunoşti, nu vrei să ţii cont de ea.

"Calea inimii omului" ca voinţă opusă voii lui Dumnezeu este drumul spre necaz, neînţelegere, durere, suferinţă. Astfel, Dumnezeu permite durerea şi necazul ca "cercare", ca pregustare a unei vieţi fără El. Atunci când omul Îl ignoră atât de mult pe Dumnezeu şi vrea să facă doar păcatul, atunci omul nu mai primeşte nici o observaţie din partea lui Dumnezeu, conştiinţa este amuţită. Atunci omul este liber de Dumnezeu, dar numai pentru a gusta suferinţa şi durerea, numai pentru a trăi în abisul întunecat al vieţii fără Dumnezeu. Acesta este pământul străin al fiului risipitor, care înşelat şi trădat de plăceri străine nu poate să mănânce nici măcar din cele rezervate porcilor.

Aşadar, omul trebuie să fie atent la inima lui, la dorinţele sale. Ele pot fi înşelătoare dacă nu au încuviinţarea raţiunii, tot aşa cum şi raţiunea poate fi sterilă fără lucrarea inimii. Numai prin unitatea care se realizează între dorinţă şi trebuinţă poate omul merge pe calea cea adevărată. (Alexandru Ulea)