Înţelepciune biblică: Dreptul la viaţă

"Să nu ucizi" (Ieşirea 20, 13)

Păcatul uciderii oamenilor a intrat în lume pentru prima oară când Cain l-a ucis pe fratele său Abel. De fapt, diavolul "de la început, a fost ucigător de oameni" (In. 8, 44), căci din invidie pe fericirea primilor oameni a amăgit mai întâi pe Eva, apoi prin ea pe Adam şi a introdus moartea în lume prin uciderea lui Abel de către Cain.

Crima se numără printre cele cinci păcate strigătoare la cer, pentru că nimeni nu are dreptul să distrugă viaţa cuiva, căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, "a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac. 2, 7).

Atât uciderea unui om, cât şi sinuciderea şi avortul încalcă porunca: "Să nu ucizi", care este una dintre Cele zece porunci. Chiar şi răutatea asupra aproapelui este păcat, căci "oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni" (I In. 3, 15). Mântuitorul îi învaţă pe oameni să se ferească şi de uciderea sufletească sau morală: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena" (Mt. 10, 28).

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului scrie că "toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale". Omorul este o faptă antisocială foarte gravă, care aduce atingere dreptului natural al fiinţei umane: dreptul la viaţă. Legislaţiile ţărilor lumii prevăd pedepse aspre pentru omor. Codul penal românesc pedepseşte cu închisoarea uciderea unui om. Omuciderea, care este una dintre infracţiunile contra persoanei, cuprinde: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Cei care au comis crime nu trebuie să-şi piardă speranţa, căci prin pocăinţă, spovedanie şi întoarcerea pe calea cea bună, ei pot primi iertare de la Dumnezeu, căci la El "toate sunt cu putinţă" (Mt. 19, 26).

Dacă în Vechiul Testament funcţiona Legea talionului, care prevedea printre altele că "cel ce va ucide om să fie omorât" (Lev. 24, 21), în Noul Testament, Iisus Hristos inaugurează timpul iertării, introduce în societate un nou tip de comportament uman care poate depăşi codurile penale ale lumii prin neîncălcarea lor de către oameni, pentru că adevăraţii ucenici ai lui Hristos sunt aceia care, ascultând sfaturile Lui, convieţuiesc paşnic cu semenii lor, având iubire creştină, iertare, milă, fiind corecţi şi cinstiţi, care nu păstrează resentimente şi nu se răzbună, sunt cei care au înţeles semnificaţia vieţii creştine.