Înţelepciune biblică: Duhul lui Dumnezeu, duhul omului

"Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu, ca să ştim cele ce sunt dăruite nouă de la Dumnezeu" (I Corinteni 2, 11-12)

Cuvintele-cheie care dau măsura întregului pasaj sunt: "duhul omului"/ "duhul lumii" şi "Duhul lui Dumnezeu". După cum remarcă cea mai mare parte a exegeţilor biblici, cuvântul grecesc tradus în româneşte prin "duh, spirit" era folosit atât în antichitatea păgână, cât şi în cea creştină. Deşi îi era cunoscut, Sfântul Apostol Pavel i-a adăugat un nou înţeles. Dacă la stoici (curent de gândire precreştin care avea cea mai mare afinitate în termeni de morală şi viziune cu Biserica) "duhul" denumea o realitate care străbătea întregul univers (un fel de forţă creatoare), Pavel concretizează această noţiune, înţelegând prin "duh" a treia persoană a Treimii care pogoară darurile sale asupra celor care cred.

Versetele au o puternică încărcătură psihologică, indicând locul pe care îl ocupă Duhul Sfânt în împărtăşirea darurilor dumnezeieşti. Este omniprezent, căci El le cercetează pe toate (la versetul 10 se spune: "Duhul toate le cercetează, şi adâncurile lui Dumnezeu").

Cea mai mare răsplată a Duhului lui Dumnezeu adusă celor care cred este că le-a dat posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în descoperirile sale. "Duhul omului" înseamnă conştiinţa, capacitatea omului de a se recunoaşte şi de a-şi face simţită identitatea. Cel mai probabil, noţiunea de "duh al omului" are valoare didactică, pentru a oferi o idee despre misterul Treimii (Dumnezeu unul în trei persoane Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt).