Înţelepciune biblică: Dumnezeu nu are nevoie de cele ale omului

"Zis-am Domnului: "Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie."" (Psalm 15, 2)

Zeci de religii şi sute sau chiar mii de confesiuni şi grupări religioase susţin că deţin adevărul cu privire la Dumnezeu. În această mare de idei şi concepţii de multe ori furtunoasă este greu pentru o anumită persoană să-L găsească cu adevărat pe Dumnezeu şi să-L înţeleagă. Cum Dumnezeu este "sensibil" şi discret, El nu se impune. Mai întâi omul trebuie să-şi dea seama puţin cu privire la El pentru ca apoi Dumnezeu să i se descopere şi să fie înţeles mai bine. Aşa cum întâi trebuie să recunoşti o persoană pentru a i te adresa şi a intra în comuniune cu ea, aflând mai multe despre ea pe parcurs, tot la fel trebuie ca mai întâi să-L recunoşti puţin pe Dumnezeu, să-ţi faci o idee despre El, deosebindu-L de mulţimea iluziilor diferitelor zeităţi sau dumnezei care pot fi plăsmuiţi de mintea umană, pentru ca mai apoi să poţi intra în comuniune desăvârşită cu El.

Se observă din versetul de mai sus că psalmistul L-a recunoscut pe Dumnezeu şi L-a acceptat pentru faptul că Lui nu îi trebuie bunătăţile omului. Cel mai probabil, regele David nu din egoism a spus aceasta, el nevrând să se despartă de bogăţiile sale, ci David Îl căuta cu adevărat pe Dumnezeu. El a ştiut că cel căruia îi lipseşte ceva nu este Dumnezeu. Cel care are nevoie de ceva din partea omului nu poate fi Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat nu-i cere nimic omului. El nu-i cere să fie drept, El nu-i cere rugăciuni. El nu-i cere nici măcar frică sau laudă sau iubire. Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. El nu depinde de ceva. Dacă dumnezeul tău îţi cere ceva, atunci mai gândeşte-te, poate că el nu este cu adevărat Dumnezeu.

Deşi există anumite cerinţe în Biserică, ele nu sunt pentru Dumnezeu. Creştinul nu merge la biserică pentru că îi cere Dumnezeu aceasta. El nu îl ajută pe aproapele pentru că asta i-ar cere Hristos. El nu se roagă sau posteşte pentru că aşa trebuie. Dacă este vreun creştin care simte aşa ceva, el mai trebuie să crească. Acestea sunt cerinţe pentru un copil, fie el duhovnicesc. În schimb, toate acestea şi altele nu sunt decât manifestarea normală şi naturală a celui care L-a descoperit pe Dumnezeu, a celui care a început să-L înţeleagă pe Dumnezeu, singurul care nu are nevoie de nimic. Creştinul face ceea ce face nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că el însuşi are nevoie de ele; nu pentru că i le cere cineva, ci pentru că ele sunt o expresie naturală a propriei vieţi.

Pe drumul dintre a trebui şi a fi, cerinţa este doar pregătirea premergătoare devenirii.