„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Înţelepciune biblică: „Fericiţi…“
"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor." (Matei 5, 3)
Cel dintâi lucru pe care-l proclamă Fiul lui Dumnezeu este dreptul oricărui credincios la fericire. Nu numai unii oameni trebuie să fie fericiţi, ci toţi trebuie să fie fericiţi. Deşi le grăia apostolilor, totuşi cuvintele Lui se adresau tuturor oamenilor, căci Hristos n-a spus: "Fericiţi sunteţi voi, ucenicii Mei dacă sunteţi săraci", ci a spus "Fericiţi cei săraci". În ce priveşte fericirea, trebuie să ştim că până la Mântuitorul înţelepţii puneau fericirea în bogăţie, în ştiinţă, în glorie, în stima din partea oamenilor, în plăceri şi în altele de felul acesta. Mântuitorul ne spune că fericirea nu trebuie căutată în afara noastră, căci nu este casă materială, ci este în noi înşine, înlăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, ea este o stare sufletească, este mulţumirea pe care o simţim când ne-am împlinit conştiincios toate datoriile cerute de Biserică. În predica Sa de pe munte, Mântuitorul ne arată nouă izvoare din care curge fericirea. Cunoscător adânc al sufletului omenesc, Mântuitorul ştie că la rădăcina tuturor năzuinţelor şi strădaniilor omeneşti stă dorul tainic, nestins după fericire. Un astfel de dor a făcut pe ascultătorii Săi să-L urmeze până la înălţimea "Muntelui Fericirilor". De aceea Dumnezeescul Învăţător îşi începe predica prin acest cuvânt scump inimii omeneşti: "Fericiţi…" prin care ne cheamă neîncetat la desăvârşire, la fericirea cea pururi fiitoare.