Înţelepciune biblică: Interzicerea jurămintelor

"Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu." (Mt. 5, 34)

"Nici pe pământ, că este aşternut al picioarelor lui, nici pe Ierusalim, că este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, că nu poţi face un fir de păr alb sau negru" (v. 35-36). Aceste trei versete aparţin Evangheliei după Matei, o scriere adresată în primul rând comunităţii evreieşti (atât cea convertită la creştinism, cât şi cea rămasă la Legea lui Moise). Prin urmare, înţelegem că exista o practică a jurământului "pe pământ", "pe Ierusalim", "pe cap" (adică pe viaţa noastră).

Spunând "Să nu te juri nicidecum", Hristos interzice jurământul. Cum îl interzice? Recunoscând suveranitatea lui Dumnezeu peste toată lumea creată. Practica jurămintelor a făcut să existe două tipuri: cele uşoare (pe pământ, pe cer, pe Ierusalim, pe viaţă), care lăsau posibilitatea unei eschivări, şi cele puternice (invocarea numelui lui Dumnezeu), de la care nimeni nu putea da înapoi. Or, Hristos, invocând atotputernicia Tatălui, interzice atât jurămintele slabe, cât şi pe cele puternice, întrucât nici cerul, nici pământul şi nici viaţa noastră nu pot exista fără Dumnezeu. Odată invocate elementele creaţiei, acestea trimit indirect la Creatorul lor.

Pe lângă argumentul religios, în grupajul de versete citat este conţinut şi un argument moral: jurămintele reprezintă un indiciu al absenţei veridicităţii (bunei-credinţe). Or, dacă minciuna n-ar exista, n-ar mai fi nevoie nici de jurăminte. Soluţia nu stă deci în întărirea adevărului prin jurământ, ci tocmai în eliminarea minciunii. Indirect, porunca lui Hristos este un îndemn de a căuta soluţia durabilă la o problemă (dificultate) nu la suprafaţă, ci la chiar rădăcina ei. Altfel spus, trebuie lămurită cauza, şi nu atenuat efectul.