Înţelepciune biblică: Între credinţă şi necredinţă

"Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele." (Marcu 9, 24)

Acest verset se regăseşte în fragmentul despre vindecarea tânărului lunatic, Marcu fiind singurul dintre evangheliştii sinoptici care relatează şi conversaţia dintre Hristos şi tatăl îndurerat. Aparent lipsită de o semnificaţie anume, această deosebire între evanghelişti apărută la Marcu schimbă înţelesul central al fragmentului, de la puterea pe care Hristos o are asupra demonilor (la Matei şi Luca), spre importanţa şi puterea credinţei adevărate.

Tatăl, îndurerat la vederea suferinţei fiului său, se adresează mai întâi ucenicilor lui Hristos, pentru ca apoi, dezamăgit de neputinţa acestora, să ceară ajutor chiar Mântuitorului. Aflat în pragul disperării, părintele ezită să mai spere într-o minune, descurajat de încercarea eşuată şi de necredinţa celor din jur. Îndoiala din sufletul omului este exprimată în cuvintele "de poţi ceva" (vs. 22), altfel spus, tatăl, deşi renunţase să mai aştepte vindecarea, apelează la Hristos doar pentru a nu lăsa să se piardă şi ultima variantă de salvare a copilului. Mântuitorul sancţionează prin vorbele sale necredinţa şi deznădejdea tatălui şi a ucenicilor şi, reînviind speranţa în sufletul lor, oferă sufletului chinuit de demon vindecarea.

Strigătul tatălui "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele" pare a fi strigătul oricărui om ce se zbate între dorinţa inimii de a crede şi glasul raţiunii care aduce argumente contra credinţei, înăbuşind speranţa şi aducând deznădejdea. Căci "Nefericitul tată îşi mărturiseşte credinţa, care nu este reuşita sa personală, ci rezultatul cuvintelor lui Iisus în el, dar în acelaşi timp îşi mărturiseşte necredinţa pe care o leagă de tot neamul lui. Se luptă între credinţă şi necredinţă, între dorinţa de a-şi arăta credinţa şi constatarea că aceasta este insuficientă". (Grundmann).