Înţelepciune biblică: Iubirea: datorie şi act de libertate

"Iar el răspunzând a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Luca 10, 27)

Acest verset aparţine pildei bunului samaritean (Luca 10, 25-37), mai precis primei părţi a acestei pilde, cea în care Iisus Hristos este întrebat de un "învăţător al Legii" ce să facă ca să moştenească viaţa veşnică.

Se întrevăd aici trei sensuri ale iubirii: de la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu, precum şi iubirea reciprocă între oameni. Versetul pune o problemă de fond: cum poate fi iubirea o datorie? De o parte în această discuţie este scribul care gândeşte, conform Legii mozaice, în termeni de poruncă, iar de cealaltă parte este Mântuitorul Care învaţă în termeni de libertate.

Or, trăsătura iubirii fiind gratuitatea, cum poate fi prezentată aceasta sub formă de poruncă? Un prim răspuns, conform exegeţilor, ar veni din distincţia între "agape"(iubirea ca datorie: de a face şi de a dori binele, de a te ruga pentru mântuirea aproapelui etc.)

şi "philia"(iubirea ca emoţie, precum cea pentru părinţi, rude, prieteni). Dar nici această distincţie nu lămureşte deplin, căci despre ce datorie poate fi vorba? Una scrisă care îşi revendică sancţiunea în cazul neîndeplinirii sau nescrisă? În lumina altor învăţături din Noul Testament, datoria trebuie înţeleasă fie drept comportament exterior, fie ca dispoziţie interioară.

În acest sens, iubirea ca datorie înseamnă o atitudine interioară apropiindu-se de dorinţă, de bunăvoinţă (ex. Mt. 5, 21-22). Astfel înţeleasă, iubirea este atât poruncă, cât şi act liber.