Înţelepciune biblică: Judecarea aproapelui

"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci, cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi şi cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2).

Viaţa este atât de plină de verdicte şi aprecieri, încât am putea crede că a judeca ţine de trăsătura firii noastre. În faţa acestei evidenţe, este firesc să ne întrebăm despre ce judecată este vorba în cuvintele Mântuitorului Hristos? Filologic vorbind, termenul grecesc după care s-a făcut traducerea înseamnă două lucruri: "a judeca" (a exprima o opinie, despre cineva sau ceva) şi "a condamna" (în sensul de osândire, de acuzare). Până la un punct, constatarea că existenţa ne duce inevitabil în faţa unor judecăţi faţă de sine, faţă de altul sau faţă de o situaţie impersonală este justă. Ca oameni înzestraţi cu conştiinţă, cu o asimilare (în diferite grade) a valorilor morale, este imposibil să nu ne raportăm critic faţă de ceea ce le contravine. Dreapta indignare (şi nu acuzarea severă) poate fi întâlnită chiar în cuvintele lui Iisus atunci când a spus: "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac". Astfel, fiecare dintre noi are o opinie, iar mulţi o şi exprimă. Exegeţi contemporani nouă (bunăoară George A. Buttrick) sunt de părere că Mântuitorul se referă aici la judecata critică şi, în baza acesteia, condamnarea în pripă. Aprecierea etică diferă de critica severă (verdictul) cel puţin dintr-un motiv (dezvoltat în versetele următoare): fiind preocupaţi de celălalt, uităm de noi. Pe lângă aceasta, cele două versete sugerează că în orice act de condamnare a aproapelui ne condamnăm, de fapt, pe noi înşine. Spunem despre cineva că e leneş? Înseamnă că ştim ce este lenevia. (Drd. Nicolae Drăguşin)

@ Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la george.aniculoaie@ziarullumina.ro