Înţelepciune biblică: Osteneala cea după Dumnezeu

"Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Mt. 11, 12)

Într-o societate profund marcată de ideologii precum nihilismul, consumerismul, indiferentismul religios etc., a vorbi despre osteneală, sacrificiu, străduinţă sau nevoinţă în vederea dobândirii vieţii celei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu poate constitui o adevărată cutezanţă în ochii celor familiarizaţi doar cu instrumentele dobândirii unui confort pământesc sau a unui "bine" surogat, special construit de către om pentru a se putea dispensa de adevăratul bine al "Împărăţiei lui Dumnezeu".

Omul contemporan, educat de această societate puternic secularizată în direcţia satisfacţiei şi împlinirii egoiste, trebuie să redescopere că nimic bun şi cu adevărat măreţ nu se poate realiza fără sacrificiu, fără jertfă de sine şi fără renunţare la sine, căci numai acestea vor cântări în faţa judecăţii lui Dumnezeu: "Să nu ne speriem de nici o osteneală şi de nici un necaz, ci să ne folosim puterea, lucrând din toată inima. Şi Dumnezeu ne va primi pe noi împreună cu sfinţii Săi... Căci în aceasta constă nemurirea: în a avea ostenelile sănătoase şi a nu ne întoarce spre aceleaşi pe care le-am lăsat" (Sfântul Isaia Pustnicul).

Dacă de multe ori se întâmplă ca în necazurile noastre să implorăm prin rugăciuni pe Dumnezeu, cerând cu smerenie ajutorul Său, iar acesta să întârzie a veni, ca şi cum nu ar fi nimeni dincolo să asculte, trebuie să ştim că tocmai prin tăcerea Sa El este prezent acolo, ajutându-ne cu puterea Sa nemărginită să lucrăm "ostenelile" noastre: "Osteneala şi necazul curăţă sufletul întinat de murdăria plăcerii... Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie diavolului, după o judecată dreaptă, să supere pe oameni cu tot felul de necazuri" (Sfântul Maxim Mărturisitorul). De aceea, a-i face bine omului nu presupune a lua de la el aceste neputinţe, ci a-i oferi în tăcere sprijinul şi susţinerea Sa în depăşirea lor cu bine. Drumul spre Dumnezeu este anevoios şi aceasta trebuie să fie premisa existentă la temelia vieţii fiecărui creştin, căci numai astfel el va vedea pedagogia lui Dumnezeu în toate suferinţele, durerile şi neajunsurile cu care este presărat firul vieţii sale, fără a mai suspina după cele de aici, ci pururea nădăjduind în cuvintele Mântuitorului: "Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea" (Lc. 22, 30).