Înţelepciune biblică: Rugăciunea domnească, făgăduinţă către Tatăl

„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. (...) Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.“ (Mt. 6, 7 şi 9)

***

„Când vă rugaţi“, zice; n-a zis „Când făgăduiţi“. Căci se cuvine să fi înfăptuit ceva prin făgăduială înainte de a te apropia de Dumnezeu. Care e deci deosebirea de înţeles a acestor numiri? Făgăduinţa este dăruirea vreunui lucru dintre cele închinate din evlavie. Iar rugăciunea este cererea unor bunătăţi, înfăţişată prin rugăciune lui Dumnezeu. Deoarece avem nevoie de îndrăzneală când ne apropiem de Dumnezeu cu cererile pentru cele ce ne sunt de folos, e de trebuinţă să premeargă făgăduinţa, pentru ca, împlinind ceea ce ţine de noi, să îndrăznim apoi să cerem să primim în schimb ceea ce e al lui Dumnezeu. De aceea, zice proorocul: „Da-voi Ţie făgăduielile mele, pe care le-au rostit buzele mele“ (Ps. 65, 12); şi „Făgăduiţi şi daţi Domnului Dumnezeului nostru“ (Ps. 75, 11). Dar şi în alte multe locuri ale Scripturii se poate vedea acest înţeles al cuvântului amintit (evhi), ca să cunoaştem că el înseamnă, cum s-a spus, o făgăduinţă plină de mulţumire a unei dăruiri. Iar rugăciunea tălmăceşte ceea ce îi vine cuiva de la Dumnezeu după împlinirea făgăduinţei. Cuvântul ne învaţă deci să nu cerem de la Dumnezeu ceva înainte de a-I aduce Lui ca dar ceva din cele hărăzite. Întâi trebuie să făgăduim, apoi să cerem. Cum ar zice cineva, întâi e semănatul, apoi rodul. Deci întâi trebuie să aruncăm seminţele făgăduinţei, ca, după ce vor creşte seminţele aruncate, să primim harul (darul) rodirii. Aşadar, deoarece nu are loc întâlnirea cu folos, fără ca unul să primească de la celălalt darul de pe urma făgăduinţei lui, făgăduinţa trebuie să premeargă rugăciunii.

Deci, socotindu-se acest lucru împlinit, Domnul zice către ucenici: „Când vă rugaţi (cereţi), ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri“.

„Cine îmi va da mie aripi ca unui porumbel?“, zice undeva marele psalmist (Ps. 54, 6). Aş îndrăzni să spun şi eu acelaşi cuvânt: cine îmi va da mie acele aripi, prin care să pot zbura cu înţelegerea la înălţimea măreţiei acestor cuvinte, ca să părăsesc tot pământul, să trec dincolo de tot văzduhul (aerul) răspândit la mijloc, să străbat la frumuseţea eterică, să ajung la stele, să văd toată orânduirea lor, dar să nu mă opresc nici la ele, ci să trec şi prin ele şi să ies în afară de toate cele ce se mişcă şi-şi schimbă locul şi să ajung la firea ce stă, la puterea nemişcată, care, întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe toate câte sunt în fiinţă, pe toate câte atârnă de voia negrăită a înţelepciunii dumnezeieşti; ca depărtându-mă cu mintea de toate cele ce se prefac şi-şi mută locul, şi ajungând într-o stare neschimbată şi neclintită a sufletului, să-mi fac mai întâi familiar, prin alegerea voinţei, pe Cel neschimbat şi neprefăcut, şi apoi să-L chem prin cea mai familiară numire: Tată? Căci de ce suflet are nevoie cel ce-I spune aşa? De ce îndrăzneală, de ce conştiinţă, ca înţelegând pe Dumnezeu, pe cât îi este cu putinţă, din numirile cugetate pe seama Lui şi fiind călăuzit spre cunoaşterea slavei negrăite şi învăţând că firea dumnezeiască, orice ar fi în ea însăşi, e bunătate, sfinţenie, bucurie, putere, slavă, curăţie, veşnicie, fiind pururea în aceleaşi la fel şi toate câte s-au cugetat în jurul firii dumnezeieşti; cunoscându-le acestea din dumnezeiasca Scriptură şi din propria cugetare, să îndrăznească apoi să rostească un astfel de cuvânt şi să-L numească, pe Cel care e astfel, Tată al său? Căci e vădit că de e cineva părtaş de vreo înţelegere, nu îndrăzneşte, înainte de a vedea acestea şi în sine, să rostească şi să spună lui Dumnezeu acest cuvânt: Tată, Tată al celui cu viaţă întinată; nici Cel ce nu Se preface, Tată al celui în continuă schimbare; nici Tatăl vieţii, Tată al celui omorât de păcat; nici Cel curat şi neîntinat, Tată al celor schimonosiţi prin patimile de necinste; nici Binefăcătorul, Tată al celor lacomi; nici Cel cugetat ca aflându-Se în tot binele, Tată al celor ce se află stăpâniţi de vreun rău.

Când deci Domnul ne învaţă să numim în rugăciune pe Dumnezeu „Tată“, socotesc că nu face altceva decât să dea o lege pentru viaţa înaltă şi ridicată. Căci Adevărul nu ne învaţă să minţim, ca să ne spunem ceea ce nu suntem şi să ne numim ceea ce nu ne-am făcut; ci, numind Tată al nostru pe Cel nestricăcios şi drept şi bun, să adeverim prin viaţă înrudirea noastră cu El.

(Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Rugăciunea Domnească, EIBMBOR, 2009)