Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Înţelepciune biblică: Să-I cerem sfatul lui Dumnezeu

Înţelepciune biblică: Să-I cerem sfatul lui Dumnezeu

Un articol de: Malvina Preda - 28 Aprilie 2010

"Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă." (Matei 9, 13)

Mântuitorul Hristos este plin de bunătăţi şi de milostivire. Pentru noi a venit din sânul Tatălui; pentru noi s-a întrupat, ca noi să ne apropiem de El fără frică. Pentru noi S-a făcut om, ca de cumplitele răni să ne vindece. Cu multă dragoste şi cu toată bunătatea ne cheamă la El. Să lepădăm de la noi greutatea păcatelor, aducându-I rugăciune cu lacrimi şi umilinţă; căci acest Doctor ceresc, bun fiind, cu lacrimi şi cu suspinuri vindecă rănile noastre.

Păcatul este ca o plantă care, atunci când este plantată de puţină vreme în pământ, poate fi smulsă cu uşurinţă. Odată cu trecerea timpului, însă, prinde rădăcini şi nu mai poate fi smulsă uşor.

Puterile întunericului sunt neputincioase, doar oamenii sunt cei care le fac puternice prin îndepărtarea lor de Dumnezeu, pentru că astfel îi dau drepturi diavolului. Când săvârşim păcatul devenim robi ai păcatului şi îi oferim diavolului drepturi asupra noastră. Unicul mod ca cineva să-şi îndrepte păcatele este să accepte că a greşit şi să se pocăiască. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru greşelile pe care le-am făcut, ci o căinţă profundă, un realism duhovnicesc permanent, un avânt către cele veşnice.

Începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului nostru păcat. A se vedea păcatul este deja o lumină care ne arată că suntem păcătoşi, deci, lumina lucrează în noi, iar această lumină care ne arată întunericul nostru este Hristos.

Atunci când săvârşim păcatul trebuie să ne ruşinăm, iar când îl mărturisim, să îndepărtăm această ruşine. Nu este în lume rău care să nu fie vindecat. Nu este păcat atât de mare şi de greu pe care Bunul Dumnezeu să nu poată să-L ridice şi să-L arunce în oceanul iubirii Sale.

Trebuie să ne nevoim ca relaţia noastră cu Dumnezeu să fie permanentă. De câte ori gândim sau facem un lucru să-I cerem sfatul lui Dumnezeu, ca celui mai bun prieten care ne iubeşte şi vrea să ne mântuim.