Înţelepciune biblică: Să nu minţim

"Nu vă minţiţi unul pe altul." (Coloseni 3, 9)

Morala creştină arată că minciuna este "ascunderea sau denaturarea adevărului, cu ştiinţă şi intenţie, în scopul de a înşela sau păgubi pe aproapele nostru". Chiar dacă este folosită din interes, răutate sau din necesitate, minciuna este un păcat şi vine de la cel rău care este "mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8, 44). Mărturia mincinoasă împotriva cuiva este oprită atât de Porunca a IX-a, care spune: "Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Ieşirea 20, 16), cât şi de Codul penal al României (art. 260).

Pentru a exista în societate o bună înţelegere între oameni este necesar ca relaţiile dintre ei să se bazeze pe încredere reciprocă şi corectitudine. Imaginaţia nu trebuie folosită în născocirea de minciuni, căci unii pot ajunge chiar la mitomanie, adică la tendinţa patologică de a minţi sistematic; în literatură minciuna este ironizată prin personaje ca Pinocchio sau Păcală.

Opţiunea pentru adevăr nu înseamnă o slăbiciune, ci tăria omului de a-şi trăi viaţa în lumina adevărului, de a sluji lui Dumnezeu, pentru că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), iar El ne spune că: "adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32). Dacă a spune adevărul este un semn de smerenie, minciuna arată mândria omului. Nimeni nu trebuie să încalce demnitatea cuiva, pentru că a-l minţi pe altul arată dispreţ şi lipsă de respect faţă de acela. Mincinosului nu-i pasă de oamenii din jur decât în măsura în care vrea să obţină ceva de la ei. Deşi nu ar trebui să ne amăgim unii pe alţii, minciuna încă nu a dispărut, poate şi pentru că există încă o luptă pentru existenţă şi pentru dominarea celuilalt, iar egoismul depăşeşte idealul de bine şi adevăr. Însă minciunile aduc după ele doar deziluzii, pentru că "nici o minciună nu vine din adevăr" (I Ioan 2, 21), iar gloria clădită pe minciuni are o strălucire falsă.

A spune adevărul este o datorie morală, dar există necesitatea păstrării unor taine şi secrete, căci "cel care a descoperit tainele a pierdut încrederea" (Isus Sirah 27, 21), iar în Codul penal este interzisă divulgarea secretului de stat (art. 169) sau a celui profesional (art. 196), dar şi înşelăciunea (art. 215). În Sfânta Scriptură apar câteva cazuri în care minciuna a fost folosită pentru a salva viaţa cuiva, cum a fost Avraam, care, temându-se să nu fie ucis în Egipt, a spus despre soţia sa, Sara, că era sora sa (cf. Facere 12, 12-13), iar regele David, pentru a-şi salva viaţa, s-a prefăcut a fi nebun în faţa regelui Achiş (cf. I Regi 21, 13).

Sinceritatea este o virtute, dar nu avem obligaţia să fim sinceri cu oamenii care au intenţii rele sau cu cei bârfitori. Sinceritatea nu înseamnă impoliteţe sau insulte la adresa altora, ea nu trebuie să provoace umilinţă şi durere sufletească nimănui, pentru că în acest caz ea nu ar fi izvorâtă din omenie, ci din egoism, transformându-se în nedreptate, ură şi răutate, căci dacă cineva spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, "iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este" (I Ioan 4, 20).

Pentru a ajunge la mântuire, oamenii nu trebuie să se mintă între ei, să nu schimbe "adevărul lui Dumnezeu în minciună" (Romani 1, 25), pentru că în Împărăţia cerurilor nu vor intra "cei ce lucrează şi iubesc minciuna" (Apocalipsa 22, 15), ci doar cei care merg pe calea desăvârşirii. (Viorica Robu)

@ Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la george.aniculoaie@ziarullumina.ro