Înţelepciune biblică: „Sfinţească-Se numele Tău, vie Împărăţia Ta“ (Mt. 6, 9-10)

De ce zice porunca rugăciunii „Sfinţească-Se numele Tău“? Dacă n-aş spune eu aceasta, ar fi cu putinţă să nu fie sfânt numele lui Dumnezeu? Şi de ce „Vie împărăţia Ta“? Căci ce e străin de stăpânirea lui Dumnezeu care cuprinde tot cerul în palmă şi pământul în pumni, cum zice Isaia (40, 12), Care îmbrăţişează toată zidirea lumii şi pe cea mai presus de lume? Dacă deci stăpânirea lui Dumnezeu e pururea sfântă şi nimic nu scapă puterii stăpânirii Lui, şi El stăpâneşte peste toate şi Cel ce e în toate fără lipsă şi desăvârşit nu primeşte adaos de sfinţenie, ce voieşte să spună cererea „Sfinţească-Se numele Tău; vie împărăţia Ta“?

Poate Cuvântul ne învaţă, în forma rugăciunii, că firea omenească este neputincioasă să dobândească vreun bine şi de aceea nu putem ajunge la nici un bine din cele năzuite, dacă nu e pricinuit în noi de ajutorul dumnezeiesc. Iar capul tuturor bunătăţilor este să Se slăvească în viaţa mea numele lui Dumnezeu.

Deci să Se sfinţească, zice, în mine numele chemat de mine al stăpânirii Tale, „ca să vadă oamenii faptele mele cele bune şi să mărească pe Tatăl Cel din ceruri“ (Matei 5, 16). Căci cine este atât de dobitocesc şi de fără minte, încât văzând în cei ce cred o viaţă curată dobândită prin virtuţi, o viaţă curăţită de toate petele păcatului, înstrăinată de tot gândul la rău, strălucitoare prin neprihănire, cuviincioasă prin cuminţenie, bărbătească faţă de atacurile patimilor, nemoleşită câtuşi de puţin de plăcerile trupeşti, despărţită cât mai mult de orice desfătare şi moliciune şi găunoşenie îngâmfată, împărtăşindu-se de ale vieţii atâta cât e nevoie, atingând pământul cu vârful piciorului, neînecaţi în viaţa aceasta pământească prin bucuriile plăcerii, şi stând deasupra oricărei amăgiri venite prin simţuri, şi întrecându-se prin trup cu viaţa celor fără trupuri, socotind ca unica bogăţie dobândirea virtuţii, ca unica însuşire a neamului bun înrudirea cu Dumnezeu, ca unica vrednicie şi stăpânire, stăpânirea de sine şi nerobirea de către patimile omeneşti, vă-zându-i nemulţumiţi de prelungirea vieţii în trup, ci grăbindu-se ca cei împresuraţi de valurile mării să ajungă la limanul odihnei -, cine deci, văzând pe unii ca aceştia, nu va slăvi numele Celui chemat printr-o astfel de viaţă?

Cel ce zice în rugăciune „sfinţească-Se numele Tău în mine“, cere, după înţelesul cuvintelor, acestea: Să fiu, prin împreuna-lucrare a ajutorului Tău, fără pată, drept, cinstitor de Dumnezeu, străin de tot lucrul rău, grăind adevărul, lucrând dreptatea, umblând întru dreptate, strălucind prin neprihănire, împodobit cu nestricăciunea, înfrumuseţat cu înţelepciunea şi cu cuminţenia, cugetând cele de sus, nesocotind cele de jos, luminând prin vieţuirea îngerească. Acestea şi unele ca acestea le cuprinde această scurtă cerere, care spune prin rugăciune lui Dumnezeu: „Sfinţească-Se numele Tău“. Căci nu e cu putinţă să se sfinţească altfel Dumnezeu în om, decât prin mărturia ce o dă virtutea din el puterii dumnezeieşti, că aceea este pricina bunătăţilor arătate prin ea.

(Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Rugăciunea Domnească, EIBMBOR 2009)