Înţelepciune biblică: Singurătatea omului

"Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui" (Ioan 8, 29)

Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus oamenilor: "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facere 1, 28), pentru că era necesar ca pământul să fie populat, în Noul Testament scrie că "cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face" (I Corinteni 7, 38), ceea ce arată că nu mai este obligatorie înmulţirea oamenilor, aşa cum era la începutul lumii.

În timp ce pentru unii oameni singurătatea este o sursă de suferinţă şi deznădejde, pentru alţii ea aduce pace sufletească şi fericire. Există singurătate pentru o anumită perioadă, sau de-o viaţă, dar anumiţi oameni trăiesc în singurătate fără să o fi vrut: bătrânii care locuiesc singuri în urma decesului partenerului, cei care au divorţat, bolnavii, unii oameni care sunt în puşcării.

Ar fi bine ca singurătăţii să i se dea un sens, ea nu trebuie să devină însingurare, căci pentru omul fără Dumnezeu singurătatea poate deveni nocivă, ducând la depresie, o viaţă pustie şi chiar la sinucidere. Unii îşi trăiesc singurătatea într-o lume virtuală, electronică, preferând să-şi creeze o imagine falsă, ascunzându-se în anonimat, dar acesta este de fapt un surogat de apropiere umană, iar alţii se simt singuri chiar când sunt înconjuraţi de o mulţime de oameni. Oricum, decât un anturaj dubios, singurătatea este totuşi de preferat. Leonardo da Vinci spunea: "Când eşti singur eşti întru totul tu; când eşti cu un prieten eşti pe jumătate tu".

"Dumnezeu aşază pe cei singuratici în casă" (Psalm 67, 6), iar cel care crede în Dumnezeu, nu se simte niciodată singur, căci un om care se roagă este în dialog cu Dumnezeu, împărţindu-şi timpul cu El. Sfinţii şi pustnicii au fugit de lume pentru a-şi cultiva virtuţile şi a se apropia mai mult de Dumnezeu, ştiind că viaţa pe pământ este trecătoare şi că adevărata cale care duce la mântuire este cea a desăvârşirii, ascultând sfatul biblic: "Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume" (I Ioan 2, 15).

Însă cel pentru care singurătatea este de nesuportat şi se simte "ca o pasăre singuratică pe acoperiş" (Psalm 101, 8) poate încerca să relaţioneze cu alţi oameni, să meargă la biserică, unde va găsi o adevărată comuniune şi se poate simţi ca într-o familie, pentru că toţi creştinii vieţuiesc "întru dragostea frăţească" (Evrei 13, 1). Respectând porunca iubirii, omul ar trebui să-i dea singurătăţii o direcţie creştină, astfel ca ea să se poată transforma în compasiune faţă de semenii aflaţi în necazuri, pentru că numai dragostea, care "nu caută ale sale" (I Corinteni 13, 5) poate face omul să se gândească şi la ceilalţi, să nu mai fie indiferent.

Chiar dacă are familie sau este singur, fiecare om trebuie să aibă o viaţă creştină după voia lui Dumnezeu, nădăjduind în ajutorul Lui, căci stă scris în Sfânta Scriptură: "Domnul Însuşi va merge înaintea ta; El Însuşi va fi cu tine şi nu se va depărta de tine, nici te va părăsi; nu te teme" (Deuteronom 31, 8).