Înţelepciune biblică: „Toată eşti frumoasă, iubita mea“

„Doamne, întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere!“ (Ps. 29.7)

Cei care s-au ocupat cu cercetarea virtuţilor au spus că unele virtuţi au nevoie de cercetări, iar altele n-au nevoie de cercetări. De pildă, prudenţa are nevoie de cercetări, pentru a arăta care fapte sunt bune şi care sunt rele; castitatea are nevoie de cercetarea faptelor pe care trebuie să le facem şi a acelora de care trebuie să fugim; dreptatea are nevoie de cercetarea celor ce trebuie date şi a celor ce nu trebuie date; bărbăţia are nevoie de cercetarea situaţiilor care inspiră teamă şi a celor care nu inspiră teamă; frumuseţea şi puterea însă sunt virtuţi care n-au nevoie de cercetare, pentru că ele sunt o consecinţă a privirii noastre. Unii înţelepţi au definit frumuseţea ca fiind simetria şi armonia porţilor sufletului, iar puterea au înţeles-o ca pe o consecinţă a virtuţilor supuse cercetărilor. Totuşi, ca să se nască în suflet şi frumuseţe, dar şi putere pentru săvîrşirea celor ce trebuie făcute, avem nevoie de harul dumnezeiesc. Aşadar, după cum psalmistul a spus mai sus că „viaţă este în voinţa Lui“ (v. 5), tot aşa acum înalţă pe Dumnezeu prin mulţumire, zicând: „Întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere“. Frumos eram după fire, spune David, dar sunt slab, pentru că, prin cădere, am murit din pricina vicleniei şarpelui. Frumuseţii mele, pe care am luat-o de la Tine de la cea dintâi creare, i-ai adăugat puterea de a face cele ce trebuie. Frumos e orice suflet, privit în simetria puterilor sale proprii; dar frumuseţea cea adevărată, cea mai plăcută, adică firea cea dumnezeiască şi fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curăţită mintea. Cel ce-şi aţinteşte ochii la luminile şi harurile lui Dumnezeu primeşte ceva de la El, ca de la o culoare îşi colorează propriul lui chip cu o strălucire înfloritoare. Asta e pricina că şi faţa lui Moise a fost slăvită a-tunci când, vorbind cu Dumnezeu, faţa lui a primit ceva din frumuseţea lui Dumnezeu. Cel care-şi dă seama de virtutea lui sloboade acest glas de mulţumire: „Doamne, întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere!“. După cum virtuţilor care au nevoie de cercetare le urmează virtuţile care n-au nevoie de cercetare - frumuseţea şi puterea -, tot aşa sunt unele rele care n-au nevoie de cercetare: urâţenia şi slăbiciunea. Că ce poate fi mai urât şi mai neplăcut ca un suflet plin de patimi? Uită-mi-te la cel mânios şi la sălbăticia din el! Priveşte pe cel îndurerat, la umilirea lui şi la decăderea sufletului lui! Cine ar putea privi pe cel decăzut din pricina desfrâului sau a lăcomiei la mâncare sau pe cel îngrozit de frică? Starea lor sufletească se transmite până în vârful mădularelor trupului, aşa după cum şi urmele frumuseţii sufletului se arată în starea sufletească a omului sfânt. Trebuie, dar, să avem grijă mai dinainte de frumuseţea noastră, pentru ca şi Mirele-Cuvântul, primindu-ne, să ne spună: „Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este în tine“.

(Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, EIBMO, Bucureşti, 2009)