Ioan 10, 1–9

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la El: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe alături, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăși Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, iar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”

Sfântul Constantin cel Mare, un păstor bun

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, Cartea IV, 29.1-2; 33, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, pp. 170; 172

„El (Sfântul Constantin) în­suși își îmbogățea mintea în cuvintele dumnezeieștii Scripturi, petrecându-și nopțile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfățișeze necontenit (înaintea oamenilor), (...) iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune puhoi ca să asculte înțeleptele vorbe ale împăratului.

Când i se oferea prilejul să glăsuiască despre un subiect cu caracter teologic, Constantin își îndrepta ținuta, lua o înfățișare severă și cobora glasul, pătrunzându-te în gândul că – prin marea lui putere de credință – va izbuti să-și inițieze ascultătorii în taina dumnezeieștii învăță­turi. Publicul îi răspundea cu strigăte de încuviințare. Atunci împăratul îi făcea un semn prin care-l îndemna să privească spre înaltul cerului și să-și îndrepte minunarea și slavosloviile numai asupra Împăratului Celui a toate.

(...) Îmboldit de mare evlavie, l-am rugat într-o vreme să ne îngăduie să rostim de față cu el un cuvânt privitor la sfântul mormânt al Mântuitorului. Constantin s-a arătat foarte bucuros să-l asculte și s-a amestecat în mulți­mea publicului, rămânând în picioare chiar acolo, în mijlocul palatului (unde se petreceau lucrurile). Noi am început prin a-l pofti să șadă pe unul dintre jilțurile împărătești care-l aștepta; dar Constantin nu s-a lăsat înduplecat, ci a urmărit cu cea mai mare încordare cele ce se rosteau, cumpănind și aducând în spusele cu caracter dogmatic mărturia sa spre recunoașterea adevărului. Dar timpul trecea și cuvântarea se lungea. Ne-am gândit, așadar, să-i punem capăt; el însă s-a împotrivit, îndemnându-ne să o continuăm până la sfârșit. L-am rugat, atunci, din nou să șadă; dar el s-a întunecat la chip și ne-a răspuns că nu e bine să asculți cu delăsare o dezbatere legată de dumnezeieștile dogme, și că, de altminteri, acestea îi sunt de mare folos și ajutor sufletesc – adăugând că se cuvine să asculți stând în picioare atunci când se vorbește despre cele ale lui Dumnezeu.”