Ioan 14, 1-11

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc. Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Iar unde Mă duc Eu, voi știți; și știți și calea. Toma I-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – El însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine.”

Calea către Hristos

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 81, pp. 34-36

„... Mai sus de ea nu e nimic la care să urce omul iubitor de Dumnezeu, toate modurile de viețuire binecredincioase fiind depășite de ea. Pe aceasta o știm și o numim iubire. Și nu o împărțim ca pe alta și alta între Dumnezeu și aproapele, ci una și aceeași se îndreaptă întreagă spre Dumnezeu ca datorată Lui și-i unește pe oameni întreolaltă. Căci este o lucrare și o dovadă clară a iubirii față de Dumnezeu simțirea plină de bunăvoință față de aproapele. «Căci cel ce nu iubește pe fratele pe care-l vede» - spune dumnezeiescul Apostol Ioan - «nu poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede» (I Ioan 4, 20).

Ea este calea adevărului, cum S-a numit pe Sine Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare îi înfățișează pe cei ce umblă pe această cale (în El, cu El) lui Dumnezeu ajunși curățiți de toate felurile de patimi. Ea este ușa prin care cel ce intră ajunge în Sfintele Sfinților și se face vrednic să fie văzător al neapropiatei frumuseți a Sfintei și Împărăteștii Treimi. Ea este vița adevărată în care cel ce se altoiește cu toată tăria se învrednicește să se facă părtaș al calității dumnezeiești.

Prin ea este și s-a dat toată învățătura legii, a prorocilor și a Evangheliei, ca, însușindu-ne dorința bunătăților negrăite, să ne dovedim dorul de ele prin purtările noastre, cinstind atât de mult făptura pentru Făcătorul dorit, încât să se poată înfățișa Făcătorului cât o cere rațiunea firii, care dă ca lege deopotriva cinstire și taie de la fire orice inegalitate apărută în fiecare prin prejudecată și îi adună pe toți în ea ca prin puterea cea una a identității.”