Ioan 17, 18-26

„În vremea aceea Iisus, ridicându‑Și ochii către cer, a zis: Părinte, precum M‑ai trimis pe Mine în lume, și Eu i‑am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis. Și slava pe care Tu Mi‑ai dat‑o, le‑am dat‑o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis și că i‑ai iubit pe ei precum M‑ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i‑ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi‑ai dat‑o, pentru că Tu M‑ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te‑a cunoscut, dar Eu Te‑am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M‑ai trimis. Și le‑am făcut cunoscut numele Tău și‑l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M‑ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.”

Ce înseamnă să fii sfânt?

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 20, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 322-323

„Unii (oameni) se abțin de la desfrâu, de la furt, de la lăcomie și de la celelalte rele asemănătoare lor și pentru aceasta se consideră asemenea sfinților. Dar părerea lor este departe de fapte și de adevăr; pentru că, deseori, în mintea și simțurile lor, locuiește răutatea; aceasta trăiește și se târăște (prin gândurile lor) și cu greu este ținută să nu se arate în afară. Sfânt este (nu cel ce se arată așa în afară), ci acela care și‑a curățit cu desăvârșire omul lăuntric. (Se spune) că unul dintre frați, pe când se ruga, a fost răpit (cu duhul) de puterea divină și a văzut cetatea de sus - Ierusalimul -, locașurile cele luminoase care sunt acolo și lumina cea fără de sfârșit și a auzit un glas care spunea că acesta este locul de odihnă al drepților. Însă după aceea, mândrindu‑se și crezând despre sine lucruri mari, a căzut în mare păcat și de multe rele a fost mistuit. Or, dacă așa ceva s‑a întâmplat cu acesta, cum poate să spună un om obișnuit că, întrucât postește și primește pe străini, întrucât își împarte averile (celor nevoiași) și se păzește de relele amintite, nimic nu‑i lipsește și că este sfânt?”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia IV, XI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 63

„Așa sunt sfinții! Nu pun slava, cinstea sau altceva înaintea mântuirii aproapelui! Iată‑i, stau în cuptor și se roagă pentru tot poporul! Noi însă nu ne gândim la frații noștri nici când ne merge bine. (…) În orice împrejurare se sacrificau pe ei înșiși, când voiau să înduplece pe Dumnezeu; iar când vedeau că rugăciunile lor sunt neîndestulătoare, luau în ajutorul lor părinții, spunând despre ei că nu pot aduce lui Dumnezeu decât duh umilit.”