Ioan 6, 35–39

„Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Eu sunt Pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-ați și văzut și nu credeți. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui Care M-a trimis, ca, din toți pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.”

Luați, mâncați... Trupul lui Hristos!

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. VII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 696

„Trebuie să ne înconjurăm inima prin paza umilinței și să păstrăm cu veșnică statornicie această idee că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăției încât, chiar dacă am făcut prin harul lui Dumnezeu toate, să credem că suntem vrednici de împărtășania cu Sfântul Trup al Domnului. Mai întâi pentru că este atât de strălucitoare măreția acestei mane cerești, încât nimeni în acest trup de lut n-o primește pe meritul său, ci din dărnicia Domnului, și în al doilea rând pentru că niciunul nu poate fi atât de ferit de loviturile acestei lumi, încât ele să nu-i trimită măcar săgeți rare și ușoare ale păcatelor. Este peste putință ca omul să nu greșească fie din neștiință, fie din nepăsare, fie prin ademenire, fie cu gândul, fie din necesitate, sau uitare, sau în somn. Chiar dacă s-a urcat cineva pe culmea atât de strălucită a virtuților, (...) totuși să știe că nu poate fi fără păcat.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. XXI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990),vol. 57, p. 722

„Nu trebuie să nu primim duminica Sfânta Împărtășanie, fiindcă ne știm păcătoși, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului și pentru curăția cea duhovnicească, cu acea umilire a minții și cu atâta credință, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm și mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici Împărtășania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mânăstiri, în așa chip măsoară vrednicia, sfințenia și meritul tainelor cerești, încât socotesc că Împărtășania nu trebuie luată decât de cei sfinți și nepătați și nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinți și curați. Aceștia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puțin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilință a inimii în care credem și mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeților noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniți de deșarta trufie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înțelege acestea și să le păstrăm în chip rodnic, să rugăm cu și mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini.”