Istoria creştinismului (CMLIX): Conciliul II Vatican (1962-1965) (XI)

La 14 septembrie 1964, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a deschis sesiunea a treia a conciliului. În această sesiune au fost aprobate următoarele scheme: „Despre îndatoririle pastorale ale episcopilor“, „Despre Ecumenism“ şi „Despre Bisericile Orientale Catolice“. Referitor la dialogul cu protestanţii, Conciliul declara: „Bisericile şi comunităţile eclesiale separate din Occident, deşi despărţite, în diferite secole, de Biserica Catolică, sunt totuşi legate de ea prin afinităţi speciale. Există însă multe deosebiri între ele şi, mai ales, între ele şi Biserica Catolică, chiar de ordin doctrinar. Conciliul, dorind să ia în considerare, înainte de toate, ceea ce uneşte, observă cu satisfacţie următoarele: mulţi fraţi separaţi privesc pe Hristos ca izvorul şi centrul comuniunii; cultivă studiul Sfintei Scripturi, deşi cu interpretări diferite; admit botezul şi îl administrează valid; păstrează amintirea morţii şi Învierii lui Hristos cu Sfânta Cină, totuşi fără să posede Euharistia, întrucât nu au preoţia. Pentru aceste motive, dialogul creştin cu alţi fraţi se alimentează în Hristos şi este favorizat de harul botezului şi de cuvântul lui Dumnezeu. Toţi fiii Bisericii sunt invitaţi să lucreze, dar fără zel imprudent, pentru a favoriza unirea cu toţi cei ce cred în Hristos“. Decretul despre Bisericile Orientale Catolice, emis de papa Paul al VI-lea (1963-1978), la 21 noiembrie 1964, arată că Bisericile particulare, numite şi rituri, „sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotărârea divină, este urmaşul Sfântului Petru în primatul asupra Bisericii universale... Ele se bucură de o demnitate egală, de aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii, chiar referitor la vestirea Evangheliei în lumea întreagă, sub conducerea pontifului roman“. Deşi se prevedea ca problemele interne să şi le rezolve fiecare Biserică particulară în parte, rămânea „neatins dreptul de a recurge la Scaunul Apostolic, care, în calitatea sa de arbitru suprem al relaţiilor dintre Biserică, le va rezolva direct sau prin intermediul altor autorităţi dând norme, decrete sau rescripte corespunzătoare“.