Istoria creştinismului (CMXCIX): Cultura şi teologia protestantă până în 1870 (III)

Una dintre personalităţile protestante din această perioadă a fost August († 1840), autorul unei „Istorii a Bisericii“ şi a altor lucrări, în care este adeptul unui pietism reînnoit. El afirma că inima face pe teolog şi de aceea, în concepţia sa, istoria Bisericii este mai ales istoria moralităţii şi a pietăţii. Păreri asemănătoare au şi alţi teologi protestanţi ca Friedrich August Gottreu Tholuck († 1877), exeget şi apologet, şi Ernst Wilhelm Hengstenberg († 1869), exeget şi dogmatist vestit, care a combătut cu mult succes pe teologii raţionalişti. Direcţia luterană sau „ortodoxă“, întemeiată de Johann Christian Konrad von Hofmann († 1877), profesor la Erlangen, a îmbinat psihologismul lui Schleiermacher cu tradiţia ortodoxiei luterane, punând în centrul teologiei istoria mântuirii. Savanţi ca G. Uhlhorn († 1901), G. Augustin Ewald († 1875), Th. Zahn († 1933), apologeţi ca Ch. Ernst. Luthard, moralişti ca G. Lemme erau adepţii supranaturalismului. Aceleaşi idei le împărtăşeau şi teologii şcolii de mijloc: Richard Rothe († 1867), Fr. C. Tischendorf († 1874), H.A.W. Meyer († 1873), B. Weiss († 1918), K. Hase († 1890) ş.a. Mai exageraţi în afirmaţiile lor au fost Julius Wellhausen († 1918) şi Ed. G. E. Reuss († 1891), care au criticat cărţile Pentateuhului. Şcoala raţionalistă protestantă a dat naştere la cele mai multe direcţii, cu cei mai îndrăzneţi teologi. Astfel a luat fiinţă o orientare raţionalist-vulgară, ilustrată de H. Eberth, Gottlob Paulus ş.a., care afirmă că minunile lui Iisus Hristos sunt fapte pur naturale, o orientare istorico-criticistă, având ca reprezentanţi pe exegeţii W. Gesenius († 1842), Wilhelm M. L. de Wette († 1849), care au căutat să combată critic autenticitatea cărţilor Noului şi Vechiului Testament, şi o orientare hegeliană de stânga a şcolii din Tübingen, condusă de Fr. Chr. Bauer († 1860), D.F. Strauss († 1874), Bruno Bauer († 1882), Ludwig Feuerbach († 1872) ş.a.