Istoria creştinismului (CMXCV): Organizarea protestantismului în perioada modernă şi contemporană (II)

În anul 1817, cu ocazia celebrării a 300 de ani de când Martin Luther († 1546) s-a despărţit de Roma papală prin afişarea celor 95 de teze pe uşa catedralei din Wittenberg, pastorul Klaus Harms († 1855) a făcut apel la gruparea ortodoxă-luterană de a se întoarce la bazele doctrinare ale luteranismului din secolul al XVI-lea şi a cultiva rugăciunea şi credinţa, şi mai puţin gândirea filosofică raţionalistă. La acest apel s-a adăugat influenţa filosofiei idealiste germane şi, mai ales, mişcarea pietistă, care era foarte puternică, determinându-l pe regele Friedrick Wilhelm al II-lea (1797-1840) al Prusiei să facă un apel atât la credincioşii germani, cât şi la ceilalţi, din statele vecine, să se unească şi din punct de vedere religios, nu numai politic. Regele şi o mică minoritate erau calvinişti, iar restul luterani. Aşa s-a ajuns ca, în acelaşi an, 1817, să se creeze Uniunea evanghelică, cu pastori, cult şi anumite articole de credinţă comune. Entuziasmul cu care a fost primită propunerea regelui a fost foarte mare şi strălucit modul cum a fost ea apărată şi susţinută de marele teolog Friedrick Ernst Daniel Schleiermacher († 1834). Întrucât regele a căutat să introducă noi cărţi de cult, aşa-numitele „Agende“ (1822-1829), au apărut dezbinări. Nici partizanii regelui, nici ceilalţi nu acceptau „Agendele“ şi nici amestecul regelui în problemele interne ale Bisericii. Aşa a luat naştere confesionalismul. În Silezia, deşi regele luase măsuri severe, închizând vreo treizeci de preoţi, iar alte familii au fost silite să emigreze, s-a născut prima disidenţă, numită Biserica vechilor luterani. Abia fiul şi urmaşul său, Friedrick Wilhelm al IV-lea (1840-1861) al Prusiei, a acordat libertate noii grupări. În scurt timp, s-au format multe alte grupări, azi peste treizeci, unele ţinând la unitatea Bisericii, altele la cărţile lor simbolice.