Istoria creştinismului: Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană în secolul al XVII-lea (I)

Secolul al XVII-lea a fost caracterizat printr-o rezistenţă deosebită a românilor ortodocşi în a-şi păstra unitatea de credinţă. În aceeaşi măsură, teologia ortodoxă românească a formulat răspunsuri la insistenţele iezuite spre o unire cu Roma. Propaganda iezuiţilor s-a înteţit după înfrângerea rezistenţei rutenilor prin „unirea“ de la Brest (1596). Biserica Angliei stătea în expectativă, şi, în acelaşi timp, aprecia rezistenţa românilor ortodocşi. În Marea Britanie nu era bine văzută nici propaganda protestantă, propagandă susţinută şi de unii prinţi nemulţumiţi de Vatican, nici cea iezuită care frâna tendinţa naţională a Bisericii Angliei. În acest timp, teologii din Constantinopol ca şi cei din diaspora erau ocupaţi cu alte treburi, încât Ortodoxia era ameninţată cu invadarea de învăţături străine, sau cu câştigarea ei pentru „uniaţie“. În Ţările Române apar în acest timp adevăraţi stâlpi de neclintit ai Bisericii celei adevărate. Aşa se explică de ce patriarhii orientali îşi găsesc mângâiere şi linişte la curţile de la Iaşi, Târgovişte şi Bucureşti. Nicolae Milescu (1638-1708) este figura ecumenică ce încununează cultura teologică de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este considerat ca un mare apologet al Ortodoxiei, iniţiator al deschiderii Academiei teologice din Moscova, primul teolog român care scrie mărturisiri de credinţă şi tratate teologice pentru luterani şi anglicani, apreciind dorinţa lor sinceră de a se apropia şi de a cunoaşte Biserica Ortodoxă. De aceea, pe lângă folosul real adus în apărarea Ortodoxiei de Nicolae Milescu, trebuie subliniat rolul său în a face cunoscut doctrina ortodoxă. Desigur, dacă era ierarh, mărturisirile sale ar fi fost considerate importante în aceeaşi măsură ca şi cele ale patriarhilor Chiril Lukaris, Mitrofan Critopulos, Dositei. Însă mărturisirile de credinţă ale lui Nicolae Milescu, deşi particulare, depăşesc în argumentare pe cele ale înaintaşilor.