„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Istoria creştinismului (MCCCI): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XXIV)
În ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea au avut loc schimbări majore în Eparhia Basarabiei. În această perioadă şi-a început activitatea „şcoala spirituală“ de băieţi din Chişinău, întreţinută de preoţi, urmată de o „şcoală spirituală“ la Bălţi, pentru elevii din judeţele din nordul Basarabiei, mutată în 1875 la Edineţ, într-un local construit atunci. În anul 1878 s-au deschis internate pe lângă ambele şcoli. Între anii 1864-1869 a funcţionat în Chişinău şi o „şcoală pentru fetele din tagma duhovnicească“, în care au fost primite şi fete din alte categorii sociale, însă care îşi plăteau întreţinerea. La început avea trei clase; în 1872 a fost reorganizată ca „şcoală eparhială de fete“ cu şase clase. În 1887, pe lângă şcoala de fete s-a înfiinţat o „şcoală de aplicaţie“ pentru elevele care voiau să devină învăţătoare. În 1893 s-a deschis o nouă şcoală spirituală, la Ismail. În toate aceste şcoli cursurile erau predate în limba rusă. Materiile de studiu erau cele obişnuite într-un gimnaziu (liceu). Tipografia duhovnicească a continuat să editeze cărţi ruseşti şi uneori româneşti. Printre cele româneşti menţionăm: „Antologhionul“ (1861), „Octoihul“ (1862), „Ceaslovul“ (1862), „Triodul“ (1863) şi altele. La aceste cărţi de slujbă se adaugă doar două cărţi cu conţinut catehetic: „Învăţături scurte de protoereul Rodion Putiatin“, în traducerea preotului Ioan Neaga (1864), şi „Învăţături catihiziceşti“, de protoereul Ivan Scvorţev, tradusă de preotul Nicolae Danilevschi (1866). Deci numărul cărţilor „moldoveneşti“ era foarte redus. Un eveniment important l-a reprezentat apariţia unei reviste, începând cu anul 1867, până în 1918, în primii patru ani cu text paralel, rus şi român, după care a apărut numai în ruseşte. Pe lângă „partea oficială“, se publicau şi articole cu caracter teologic şi istoric, dar cu timpul s-a renunţat la acestea. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea activitatea tipografiei a fost atât de redusă, încât în 1883 s-a hotărât în Congres desfiinţarea ei.