Istoria creştinismului (MCCCLXV): Începuturile învăţământului teologic în Transilvania (I)

Candidaţii la preoţie din Transilvania, asemenea celor din Moldova şi în Ţara Românească, aveau cunoştinţe sumare dobândite în mănăstiri sau la centrele eparhiale, de la clerici cu mai multă învăţătură. De obicei, ei se pregăteau în familie, căci preoţia se „moştenea“ din tată în fiu. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, episcopul Ghedeon Nichitici de la Sibiu a încercat să înfiinţeze un seminar pentru pregătirea preoţilor ortodocşi. Deşi Curtea din Viena aprobase în principiu deschiderea unui „seminar central“ ortodox la Timişoara, această şcoală teologică nu s-a realizat. Însă câţiva cărturari ortodocşi au deschis primele cursuri, sporadice, pentru pregătirea învăţătorilor de la şcolile „poporale“ româneşti ortodoxe şi a slujitorilor altarelor. În cadrul reformelor şcolare din Imperiul Habsburgic, iniţiate de împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) şi continuate de fiul şi succesorul ei, împăratul Iosif II (1780-1790), şi după elaborarea unor legi speciale pentru organizarea învăţământului românesc din Transilvania (1781 şi 1784), se simţea nevoia pregătirii unor învăţători pentru şcolile româneşti, puse sub îndrumarea Bisericii. În acest context s-au creat două posturi de directori ai şcolilor „confesionale“ din „marele Principat al Ardealului“, cele unite fiind puse sub conducerea lui Gheorghe Şincai (1782), iar cele ortodoxe sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici. În anul 1786 a luat naştere, la Sibiu, un modest curs de pedagogie şi teologie, condus de Dimitrie Eustatievici (1730-1795), fiu de preot din Braşov, cu studii la Academia duhovnicească din Kiev. După moartea sa (27 mai 1795), conducerea acestui curs, precum şi a „şcolilor naţionale neunite“ din Ardeal a fost preluată de un alt cărturar braşovean, preotul Radu Tempea V (1768-1824), care le-a condus până în 1808, când a fost ales protopop la Braşov, urmat, pentru o perioadă scurtă, de dascălul Simion Jinariu.