Istoria creştinismului (MCCCX): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XXXIII)

La începutul secolului al XX-lea, mănăstirile basarabene şi-au continuat activitatea. Cele mai multe aveau azile pentru copiii orfani de preoţi şi de ţărani din jur. În anul 1909 s-a introdus obligatoriu viaţa de obşte în toate mănăstirile (cu excepţia mănăstirilor Hârjauca şi Curchi, îndrumate direct de arhiepiscop, respectiv de arhiereul-vicar). La Mănăstirea Suruceni s-a remarcat în mod deosebit egumenul Dionisie Erhan (1868-1943), militant pentru limba şi cultura românească, ales după unire episcop la Ismail. În acelaşi an, 1909, s-a convocat un Congres ale egumenilor din Basarabia, la Chişinău, unde s-a cerut înfiinţarea mai multor şcoli. Conducerea eparhială a luat tot atunci măsuri pentru o mai bună organizare a vieţii din mănăstiri; din păcate, s-a stabilit atunci ca acei călugări care doreau hirotonia ca preoţi (ieromonahi) să fie obligaţi să slujească în slavoneşte şi să cunoască limba rusă. În această perioadă a avut loc aşa-numita „mişcare de la Balta“ din Podolia, cunoscută şi sub numele de „inochentism“, după numele călugărului Inochentie Levizor, originar din Cosouţi-Soroca, exilat la Cameniţa, apoi la Mănăstirea Soloveţ, pe insula cu acelaşi nume din Marea Albă. Iniţial, Inochentie - nemulţumit de situaţia din Basarabia - cerea doar slujbe şi predici în româneşte, dar nefiind controlat, el şi adepţii săi fanatici au ajuns la rătăciri şi anarhie. Izolat, părăsit, el va continua să facă slujbe în limba română. Cei ce l-au urmat au ajuns să pună pe seama lui multe minuni şi mai ales susţineau că în el „S-a întrupat Sfântul Duh“. El îşi va ispăşi pedeapsa dată de Sinod în îndepărtatul schit Anzer, unde a rămas până în primăvara anului 1917, când, în urma Revoluţiei Bolşevice, a fost eliberat. După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie, petrecută în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul Mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi.