Istoria creştinismului (MCCCXCII): Şcoli organizate şi patronate de Biserică în Transilvania (XII)

Şcolile confesionale româneşti au fost puse adeseori în situaţia de a fi desfiinţate sau înstrăinate de Guvernul din Budapesta. Prin legi se urmărea închiderea şcolilor româneşti în parohiile mai sărace sau înstrăinarea lor. Ultima lovitură pe care au primit-o şcolile confesionale româneşti a avut loc în anul 1917, când ministrul Apponyi a hotărât să creeze aşa-numita „zonă culturală“, adică să treacă în seama statului şcolile româneşti din judeţele situate în arcul carpatic, la graniţa cu vechea Românie. Prin aceasta se urmărea, după cum preciza însuşi ordinul ministrului către mitropolitul din Sibiu, „ca ţara (Ungaria, n.n.) să fie pe deplin asigurată în contra strecurării oricărui spirit de atragere către statul vecin (România, n.n.), mai ales în judeţele mărginaşe...“. În această zonă urmau să se înfiinţeze 1.600 de şcoli primare de stat şi 800 de grădiniţe. În iulie 1918, s-a dat o decizie pentru expropierea imobilelor şcolare din zona respectivă. În anul şcolar 1917-1918, ministrul Apponyi a numit câte un „comisar ministerial“ pentru „secţia“ pedagogică a Institutelor teologice-pedagogice româneşti care să supravegheze zi de zi activitatea desfăşurată de profesorii şi elevii acestor şcoli. De asemenea, Apponyi a numit un „comisar special“ care să se ocupe de etatizarea tuturor şcolilor din zona respectivă. Din dispoziţia acestuia, în numeroase parohii, pretorii sau notarii comunali au convocat comitetele parohiale (deşi acest drept îl avea, după Statutul Organic, numai preotul paroh), forţând pe membrii lor să accepte cedarea şcolilor confesionale statului, desigur în scopul maghiarizării lor. Nereuşind în forma aceasta, comisarul special a încercat să rezolve problema în Sinodul Arhiepiscopiei, convocat la Sibiu, pentru Duminica Tomii din anul 1918, singurul care era în drept să ia o hotărâre definitivă cu privire la şcolile confesionale.