După trecerea la cele veşnice la 5 februarie 1889 a episcopului Ioan Popasu, pe scaunul vlădicesc al Caransebeşului a fost ales arhimandritul Nicolae Popea (1826-1908) vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908), un ucenic devotat al mitropolitului Andrei Şaguna. Episcopul Nicolae Popea a continuat munca predecesorului său, îngrijindu-se de Institutul Teologic-Pedagogic, de trimiterea unor tineri la studii superioare de teologie, pe care i-a numit apoi profesori, de şcolile confesionale şi de starea materială a eparhiei. Episcopul însuşi a fost un cărturar, autor a câtorva lucrări de istorie apreciate: „Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei“ (1870), „Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei Şaguna“ (1879), „Memorialul Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna sau luptele naţional-politice ale românilor, 1846-1873“ (1889), studii şi articole în „Telegraful Român“ şi în alte periodice. Apreciind activitatea cărturărească a episcopului Nicolae Popea, în anul 1897 Academia Română l-a ales membru corespondent, apoi activ (1899), fiind al doilea episcop (după episcopul Melchisedec Ştefănescu de la Roman) care s-a învrednicit de această cinstire. În discursul de recepţie rostit în faţa acestui înalt for cultural, în anul 1900, episcopul Nicolae a prezentat tot personalitatea marelui său dascăl Andrei Şaguna. Discursul de recepţie a fost considerat „un impunător monument literar care slăveşte memoria aceluia pentru care s-a scris şi care aşază totodată în conştiinţa posterităţii numele de istoric al episcopului Nicolae Popea“ (I. Lupaş). Importanţa pentru Biserica bănăţeană a primirii în Academie a episcopului Popea reiese şi din discursul lui Dimitrie Sturdza, secretarul general al Academiei Române: „Am simţit cu toţii o adâncă bucurie sufletească, când am auzit răsunând în Academie vocea Prea Sfinţitului Episcop Nicolae Popea. Avem mulţumirea de a vedea în mijlocul nostru pe unul dintre cei mai distinşi membri ai Bisericii. Avem fericirea de a saluta pe bărbatul care a stat Mitropolitului Şaguna, cât a fost în viaţă, credincios conlucrător în via Domnului, iar după moarte-i credincios urmaş. Se mai adaugă şi simţământul recunoştinţei, căci Prea Sfinţitul Episcop a călcat peste povara anilor şi peste ostenelile unei călătorii îndepărtate, pentru a ne întâmpina cu o călduroasă cuvântare, care mult timp va rămâne adânc întipărită în inimile noastre“.
