Istoria creştinismului (MCCCXXXII): Nicolae Popea, episcopul Caransebeşului (III)

După trecerea la cele veşnice, la 5 februarie 1889, a episcopului Ioan Popasu, pe scaunul vlădicesc al Caransebeşului a fost ales arhimandritul Nicolae Popea (1826-1908), vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908), un ucenic devotat al mitropolitului Andrei Şaguna, autor de monografii istorice. Apreciind activitatea cărturărească a episcopului Nicolae Popea, în anul 1897 Academia Română l-a ales membru corespondent, apoi activ (1899), fiind al doilea episcop (după episcopul Melchisedec Ştefănescu de la Roman) care s-a învrednicit de această cinstire. Nicolae Popea a fost unul dintre cei mai de seamă militanţi pentru drepturile poporului român din Transilvania, participând, alături de Şaguna, la adunările naţional-politice ale românilor la Sibiu şi Alba Iulia, a fost deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu (1863-1865) şi membru în Senatul imperial din Viena (în două rânduri). Credincios liniei politice inaugurate de Şaguna, Popea a rămas un adept al „activismului“ şi după crearea statului dualist austro-ungar. A fost preşedinte al Comitetului naţional român (1878-1881), dar a renunţat când a constatat că majoritatea militanţilor politici români au adoptat tactica „pasivismului“. Prin testament a lăsat întreaga agoniseală a vieţii (300.000 coroane) Episcopiei Caransebeşului, pentru ajutorarea tinerilor dornici de învăţătură. După moartea episcopului Nicolae Popea (27 iulie/8 august 1908), împăratul, la propunerea Guvernului maghiar, a refuzat să recunoască două alegeri pentru scaunul vlădicesc vacant al Eparhiei Caransebeşului: protosinghelul Filaret Musta (1839-1931), asesor, mai târziu vicarul Episcopiei şi care, în 1889, şi-a retras candidatura, şi protosinghelul Iosif Traian Bădescu, asesor consistorial, care va ajunge episcop în 1920. Abia cea de a treia alegere, în persoana protosinghelului Miron Cristea (1868-1939), asesor (consilier) arhiepiscopesc la Sibiu, a obţinut recunoaşterea.