Istoria creştinismului (MCCLIV): Filantropia în Ţara Românească (V)

După Primul Război Mondial, când problemele sociale s-au acutizat, s-a simţit nevoia reactivării şi chiar sporirii numărului aşezămintelor cu scop social-filantropic. Din statisticile efectuate în 1936 rezultă că erau înregistrate 521 de unităţi de asistenţă socială, din care 471 erau particulare. Acestea din urmă, chiar dacă nu erau patronate direct de Biserică, au fost înfiinţate de fii duhovniceşti ai Bisericii şi cu binecuvântarea Bisericii. În aceste condiţii, Biserica nu mai putea iniţia şi susţine multe aşezăminte filantropice, cum a făcut odinioară, pentru că posibilităţile ei materiale, destul de precare, nu permiteau o activitate filantropică de proporţii. După cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit înfiinţarea de comitete de asistenţă socială a invalizilor, orfanilor, văduvelor şi a celor rămaşi fără adăpost. Sprijinul ei s-a manifestat concret prin organizarea cantinei pentru săraci, pentru orfani etc. După 1948, Bisericii nu i s-a mai îngăduit să activeze pe planul slujirii practice, deoarece, în concepţia comunistă, statul avea grijă de toate. Într-o societate comunistă nu există nici săraci, nici probleme sociale, prin urmare, din acest punct de vedere, nici Biserica nu „avea“ ce să facă. Cu toate acestea, până în decembrie 1989, Biserica a avut şi a găsit suficienţi săraci, fie în parohie, fie în aziluri, leagăne, spitale, pe care i-a ajutat. Chiar dacă s-a schimbat contextul politic şi economic, misiunea Bisericii a rămas aceeaşi, aceasta fiind mereu conştientă de această lucrare. De aceea, chiar dacă nu avea nici mijloacele şi nici contextul de altă dată, Biserica a căutat să-şi împlinească misiunea în noile condiţii. Patericul românesc, părinţi şi mireni în vârstă dau mărturie despre filantropia pe care Biserica a practicat-o şi în această perioadă grea din istoria ţării şi a Bisericii.