Istoria creştinismului (MCCLIX): Biserica Ortodoxă Română din Bucovina, în perioada 1775-1918 (I)

În 1775, în urma unei convenţii ruso-turce, partea de nord a Moldovei, Bucovina, a fost ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Austro-Ungar. La acea vreme, proprietăţile bisericeşti ocupau două treimi din suprafaţa provinciei. Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind, înainte, o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 de ani, între 1774 şi 1918. Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea „Bucovina“ este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa (acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi). Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. Trecerea Bucovinei în stăpânirea habsburgilor a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. La 12 decembrie 1781, împăratul Iosif al II-lea, prin Ordonanţa din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericeşti. Reşedinţa episcopală a fost mutată de la Rădăuţi la Cernăuţi, unde, la 30 ianuarie 1782, Enzemberg, generalul-comandant al Bucovinei, l-a instalat pe bătrânul episcop Dosoftei Herescu. Tot atunci a început zidirea unei reşedinţe în Cernăuţi, unde episcopul s-a putut muta în iulie 1783. În acelaşi an, împăratul, prin Ordonanţa din 19 iunie 1783, hotărăşte ca toate aceste averi să se constituie într-un fond, din care să se întreţină clerul ortodox şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi, fie la Suceava, iar restul să se întrebuinţeze pentru scopuri folositoare.