Istoria creştinismului (MCCLIX): Filantropia în Ţara Românească (X)

Păstrând învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi continuând tradiţia Bisericii, mănăstirile din Ţara Românească au înfiinţat şi susţinut adevărate instituţii filantropice. Începând cu secolul al XIII-lea, pe lângă diferite mănăstiri au fost organizate aşa-zisele „bolniţe“, care erau aziluri pentru bolnavii săraci, invalizi, şi, în general, pentru bătrânii săraci. În afară de ospiciile care funcţionau pe lângă mănăstiri şi în special pe lângă cele în care se găseau icoane făcătoare de minuni sau moaşte de sfinţi, menţionate într-o ediţie anterioară a „Ziarului Lumina“, a mai existat, în secolul al XVIII-lea, în apropierea Bucureştilor, Mănăstirea Gherghiţa. Din aceleaşi considerente filantropice, în Biserica noastră au luat fiinţă şi s-au organizat aşa-numitele „frăţii“. Se cunoaşte că, în Ţara Românească, astfel de frăţii au existat în perioada cuprinsă între secolele XVI-XIX. Însă, despre numărul lor, locul unde au funcţionat, organizarea lor şi durata funcţionării lor nu avem decât sumare informaţii. Prima frăţie cunoscută este cea „a cioclilor“. Aceasta se ocupa de înmormântarea creştinească a săracilor. Ea funcţiona sub patronajul Bisericii, dar şi cu ajutorul Statului. A doua frăţie cunoscută este frăţia creştină de la Spitalul Colţea. A fost primul spital din Bucureşti, construit la 14 decembrie 1704, din iniţiativa spătarului Mihai Cantucuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Membrii acestei frăţii trebuiau să plătească un leu anual pentru a avea dreptul de pomenire la slujbele bisericeşti. După moarte, frăţia se ocupa de organizarea parastaselor foştilor lor membri, potrivit Tradiţiei Bisericii noastre. Ca şi în cazul celorlalte instituţii sociale, şi aceste frăţii, cu serviciile lor, au fost preluate de Stat, continuându-şi mai mult sau mai puţin activitatea.