Istoria creştinismului (MCCLXX): Filantropia în Ţara Românească (XXI)

Perioada cuprinsă între anii 1806-1812 reprezintă, pentru Ţările Române, perioada ocupaţiei ruseşti. Acest timp a însemnat multă sărăcie, mizerie şi boală. Comparativ cu numărul mare al bolnavilor, capacitatea celor două spitale existente, „Colţea“ şi „Sfântul Pantelimon“, nu însemna mare lucru. Pentru a face faţă situaţiei grele create, aproape toate casele de seamă din Capitală au fost transformate în spitale ostăşeşti. Întrucât nici acestea nu erau suficiente, ruşii cereau să se construiască spitale de capacitate mare, care să aibă cel puţin 700 de locuri. În 1810, medicul oraşului Bucureşti, dr. Constantin Caracas, a propus marelui logofăt Grigore Băleanu, agă al poliţiei din Bucureşti, deschiderea unei subscripţii publice în vederea înfiinţării unui spital pentru „îngrijirea atâtor bolnavi fără mijloace, făgăduindu-mă şi eu, să-i caut, fără plată, toată viaţa mea“. Spitalul „Filantropia“ s-a numit iniţial Spitalul Mavrogheni sau al Iubirii de oameni sau al Filantropiei şi urma să adăpostească „nemernicii străini“ (cei fără rude, bolnavii fără mijloace). La apelul doctorului Caracas au răspuns Grigore Băleanu (care a donat bani, materiale de construcţie şi locul de lângă Cişmeaua Mavrogheni), banul Radu Golescu, logofătul Gheorghe Golescu, Băneasa Safta Brâncoveanu, vornicul Nicolae Văcărescu, veneralul Kutuzov şi numeroşi credincioşi care au răspuns cu entuziasm, în scurtă vreme, cutiile milelor din Bucureşti umplându-se, făcând astfel posibilă ridicarea spitalului. Aşa a luat fiinţă, în 1811, spitalul săracilor bolnavi, numit, datorită modului cum s-a construit, Filantropia. În anul următor ridicării lui (1816), domnitorul Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) a dat poruncă să se strângă bani pe la biserici în folosul spitalului. Spitalul „Filantropia“ era, la acea vreme, un modern stabiliment, menit să „primească bolnavi de ambele sexe, fără nici o deosebire de religie, rasă, naţionalitate sau patimă“ şi fără plată.