Istoria creştinismului (MCCLXXIX): Filantropia în Ţara Românească (XXX)

Reformele iniţiate de generalul Pavel Kiseleff, din perioada ocupaţiei ruseşti şi a Regulamentelor Organice, lege organică promulgată între 1831-1832, s-au resimţit şi în instituţiile de îngrijire a orfanilor şi a persoanelor aflate în dificultate. Astfel, în anul 1829, se reunesc Cutia Milelor, Orfanotrofia şi Casa Şcoalelor Obşteşti sub conducerea unui comitet, avându-l în frunte pe mitropolitul Ungrovlahiei. Legea Caselor Publice din 1832 venea cu noi prevederi pentru casele de orfani şi, implicit, pentru preoţi. În anul 1862, Elena Cuza organizează în Bucureşti, lângă Palatul Cotroceni, sub îndrumarea Bisericii, un aşezământ pentru fete orfane, aşezământ ce avea 100 de locuri, şcoală primară şi ateliere şcoală. În 1881, serviciul de asistenţă a orfanilor trece sub conducerea administraţiei Bucureşti, câţiva ani mai târziu, în 1894, prin Legea de reorganizare a comunelor urbane, luând fiinţă aşa-numitele „ospătării comunale“, care aveau datoria de a se ocupa de copiii găsiţi, de infirmi şi alienaţi. Aceste noi forme de organizare a activităţii privitoare la copii erau conduse de comitete în componenţa cărora intrau şi clerici. Pe parcursul secolului al XIX-lea au apărut şi au funcţionat aşezăminte de binefacere rezultate din iniţiativa privată. Cele mai importante au fost aşezămintele brâncoveneşti, dintre care amintim Azilul „Elena Doamna“, care a luat fiinţă din iniţiativa doctorului Carol Davilla, plasat sub înaltul protectorat al Doamnei Elena şi administrat de Eforia Spitalelor Civile ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de societăţi filantropice pentru ajutorarea orfanilor, ele purtând numele sfinţilor protectori. De pildă, în 1897, Ecaterina Cantacuzino înfiinţează, cu binecuvântarea mitropolitului primat Iosif Gheorghian, Asociaţia „Sfânta Ecaterina“.