Istoria creştinismului (MCCLXXXIII): Filantropia în Moldova (II)

Primul domn din Moldova care s-a îngrijit în mod activ şi evident de lucrarea filantropică, cel puţin după documentele care se păstrează, a fost Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504). Un alt reper din istoria filantropiei din Moldova îl constituie anul 1525, când Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) a împroprietărit cu pământ pe infirmii din războaiele purtate de Sfântul Ştefan cel Mare şi urmaşii acestuia. Din anul 1666 se păstrează un document prin care mişeii din Iaşi se plâng lui Iliaş Vodă Alexandru (1666-1668), cerând să li se „hotărnicească“ locul dăruit lor de Petru Rareş. Prima dovadă sigură a existenţei breslei calicilor din Iaşi datează din 1667. Documentele sunt cuprinse într-un catastih de breaslă, refăcut la 22 februarie 1722, prin grija mitropolitului Moldovei, Gheorghe. Numărul membrilor breslei variase în timp, cel mai ridicat, 29, fiind înregistrat în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Veniturile lor proveneau din mila domnească şi din cerşit; ele erau contabilizate de o cutie e breslei, care stabilea şi modalităţile de cheltuire a banilor. Conform catastihului, toţi calicii erau estropiaţi (infirmi) sau bolnavi. În fruntea lor se afla un staroste ales pe viaţă de breslaşi şi confirmat de mitropolit. Majoritatea documentelor din catastih sunt întăriri şi confirmări, fie la schimbarea staroştilor, fie la aceea a mitropoliţilor. În cartea de întărire din 23 iulie 1791, arhiepiscopul rus Ambrozie (capul Bisericii din Moldova în timpul Războiului ruso-turc din 1787-1792) poruncea „ca toate milosteniile ce se va strânge nu într-alt chip să o cheltuiască, ce după scopul dătătorilor, adică pentru hrana sa, dar nu la beţie sau alte nelegiuite fapte“. Săracii nu trebuiau să cerşească decât pentru o zi, două, maximum o săptămână, „dar să nu să obrăznicească umblând de dimineaţă până în seară“, pentru că, altminteri, devin „iubitori de argintu“.