Istoria creştinismului (MCCLXXXVI): Filantropia în Moldova (V)

În acelaşi mod şi scop în care a fost înfiinţată frăţia mişeilor, ulterior devenită a calicilor, tot aşa au luat naştere şi breslele, organizate pe criterii profesionale. Scopul lor era de a se constitui într-o asociaţie care să aibă preocupări şi interese comune, să se ajute reciproc şi să ajute şi pe alţii. Caracterul creştin al breslelor sau frăţiilor nu rezultă numai din aceea că se ajutau reciproc sau îi ajutau şi pe alţii, creând aşa-numita asistenţă mutuală, ci şi din alte elemente: se constituiau şi funcţionau sub patronajul unui sfânt, de ziua căruia se adunau la biserică şi organizau mese pentru cei săraci; unele bresle chiar ridicau biserici, se ocupau de întreţinerea celor pe care le aveau etc. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, bolniţele apar ca instituţii generalizate, datorită înfloririi vieţii mănăstireşti, însă, în vremea stăpânirii fanariote, activitatea lor se va diminua considerabil ca urmare a închinării multor mănăstiri Locurilor Sfinte, ceea ce a făcut ca posibilităţile economice, care le asigurau sursa de existenţă, să se reducă simţitor. O dată cu venirea lui Paisie Velicicovschi (1763), bolniţele capătă din nou mare importanţă, ceea ce face ca preocuparea faţă de ele să crească. Schimbări majore în viaţa lor apar în perioada Regulamentului Organic (după 1832) şi în vremea lui Cuza (1859-1866), când bolniţele căpătă un alt caracter. Acum, îngrijirea sănătăţii publice trece sub oblăduirea statului, iar bolniţele rămân doar cu scopul îngrijirii călugărilor bătrâni şi bolnavi. Potrivit lui Alexandru Gonţa, cea mai veche bolniţă cunos-cută este cea de la ctitoria-necropolă a lui Ştefan cel Mare - Mănăstirea Putna. Din anul 1735 avem o informaţie despre existenţa unei bolniţe la Mănăstirea Neamţ, când episcopul Romanului, Varlaam, restaurează acest aşezământ filantropic, înzestrându-l, între altele, cu şase vaci şi două prisăci.