Istoria creştinismului (MCCVII): Justinian Marina, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977) (XVIII)

Experienţa dobândită prin bogata activitate desfăşurată de Înalt Preasfinţitul Justinian, în toate laturile de manifestare în care se poate afirma Biserica şi slujitorii ei, mai întâi ca învăţător şi preot, apoi ca vicar şi titular al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, a îndreptăţit încrederea unanimă a întregii Biserici - ierarhie, cler şi credincioşi - ca Înalt Preasfinţia Sa să ocupe scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în mai 1948. Biserica se confrunta atunci cu multiple şi grele probleme. Cu înţelepciunea, tactul, stăruinţa şi energia de care a dat dovadă, Preafericitul Justinian a reuşit să soluţioneze aceste probleme, în conformitate cu rânduielile canonice ale Bisericii. Dar dacă în slujirile ocupate până acum Preafericirea Sa avusese prilej să se afirme ca slujitor şi păstor, ca împlinitor al misiunii filantropice a Bisericii, ca răspânditor de lumină şi cultură, ca un neîntrecut gospodar în administrarea bunurilor Bisericii şi în îngrijirea, restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor lăcaşuri, în noua calitate, de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, în împrejurările dificile în care a fost chemat la conducerea Bisericii, s-a dovedit un priceput legiferator şi organizator. Cu un admirabil spirit clarvăzător, Preafericirea Sa a sesizat la timp problemele ce se puneau Bisericii şi, în colaborare cu Sfântul Sinod, a îndrumat soluţionarea lor pe calea cea mai bună, urmărind apoi aplicarea măsurilor luate de Sfântul Sinod. În acest sens, în şedinţele din 19-20 octombrie 1948 Sfântul Sinod a aprobat şi votat Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Ca un merit deosebit al Preafericitului Patriarh Justinian se cuvine să fie evidenţiate şedinţele Sfântului Sinod din 23 februarie 1950 şi 12 noiembrie 1951, când, pentru prima dată, cel mai înalt for al Bisericii Ortodoxe Române şi-a exercitat dreptul de a canoniza sfinţi, mucenici, cuvioşi şi mărturisitori, pe câţiva dintre fii ei, care, prin trăirea înaltelor virtuţi creştine sau prin pătimiri pentru credinţă, s-au învrednicit înaintea lui Dumnezeu de o cinstire deosebită.