Istoria creştinismului (MCLXVI): Români ortodocşi din afara graniţelor ţării (III)

La 19 decembrie 1992 a fost emis „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău“, în care se spune: „Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte un act sfânt de adevăr şi dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţă strămoşească şi gândire românească“. La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei a solicitat Guvernului să fie recunoscută, însă nu a primit nici un răspuns. La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii şi Cultelor a cerut guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul Republicii Moldova a refuzat să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţământului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) au comunicat Guvernului şi preşedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova a făcut cunoscut la 11 martie 1993, în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru, faptul că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia Statului şi a cerut Guvernului să recunoască noua Mitropolie, pentru a nu agrava situaţia socială şi politică a ţării. Anul 1993 a fost anul unei intense corespondenţe între Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi Sanctitatea Sa Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, cu privire la problema canonicităţii şi continuităţii Mitropoliei Basarabiei. Semnificativă este scrisoarea din 19 mai 1993 a Preafericitului Teoctist, în care îi spune Sanctităţii Sale Alexei al II-lea: „Exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 a fost un act nedrept şi abuziv din punctul de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice, care au lezat dreptul istoric“.