Istoria creştinismului (MCLXXXV): Comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor (XI)

Între comunităţile ortodoxe române din afara graniţelor, un loc de seamă îl ocupă cele de la Muntele Athos, din nordul Greciei, unde se găsesc 20 de mănăstiri, 12 schituri şi o mulţime de chilii călugăreşti ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1.500 de monahi ortodocşi. Între acestea se numără şi schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ (în greceşte, Prodromu), care aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre. Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înălţa doar Paraclisul „Sfântul Ioan Botezătorul“ (care dăinuieşte şi azi, refăcut de mai multe ori), atestat în 1754, când „a fost reînnoit de monahul Iosif Hiotul“, cum aflăm dintr-o inscripţie de pe peretele sudic, dar probabil datând din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului, iar icoana făcătoare de minuni a Botezătorului Domnului, care i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului al XIX-lea se osteneau pe lângă acest paraclis trei sihaştri români (duhovnicul Iustin şi ucenicii săi, Patapie şi Grigorie), cei dintâi care s-au gândit să ridice acolo un schit, „ca să aibă şi românii sfânt lăcaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limba românească“, cerând pentru aceasta binecuvântarea Marii Lavre, care n-a întârziat să vină (1820). Din păcate, proiectul nu s-a putut împlini atunci, ci câteva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost reluată de monahii moldoveni Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea (1851) şi care în 1856 au obţinut şi binecuvântarea Patriarhiei de la Constantinopol, dată de Patriarhul Kiril. Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit începerea lucrărilor cu 3.000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoare de la „norodul binecredincios“.