Istoria creştinismului (MCV): Biserica Ortodoxă a Greciei (IV)

În anul 1864 Biserica Greciei libere s-a mărit prin anexarea insulelor ionice, care s-au aflat până la 1797 sub dominaţia Veneţiei, apoi între 1797-1814 sub dominaţia Franţei, iar din 1814 sub dominaţia Angliei. Cele cinci mitropolii şi două episcopii din aceste insule s-au încadrat din 1866 sub jurisdicţia Bisericii Greciei. În urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, încheiat prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Tesalia şi Epirul de Sud s-au unit cu Grecia. În anul 1881, cele cinci mitropolii şi cinci episcopii din aceste două provincii au trecut şi ele sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe a Greciei. Reforma administrativ-bisericească din anul 1882 a împărţit Grecia în 40 de eparhii, adică o mitropolie, cu reşedinţa la Atena, 17 arhiepiscopii şi 22 de episcopii. În decursul istoriei Bisericii Greciei, această împărţire a fost modificată după necesităţi, iar toate episcopiile au fost ridicate la rangul de mitropolii. Prin acordul încheiat la 8/21 martie 1908 între guvernul Greciei şi Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserica Greciei şi-a extins jurisdicţia asupra comunităţilor greceşti din Europa şi America, cu excepţia Bisericii greceşti din Veneţia, care a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Însă la 1/14 martie 1922 cele două părţi au renunţat la acest acord şi patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a pus din nou sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice comunităţile greceşti din ţările Europei, din cele două Americi, din Australia şi Noua Zeelandă. În anul 1898 Insula Creta a obţinut autonomie politică în cadrul Imperiului Otoman, iar în anul 1913 a fost anexată Greciei. Din punct de vedere bisericesc, Biserica Insulei Creta a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol până la 28 februarie 1917, când Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol, prin patriarhul Atenagora I (1949-1972), i-a acordat autonomia bisericească.