„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Istoria creştinismului (MCXII): Biserica Ortodoxă din Albania (I)
Albanezii descind din vechea populaţie indo-europeană a ilirilor, înrudită cu tracii. Ei au suferit mai întâi un proces de elenizare, apoi, din secolul I î.Hr., au trecut printr-un proces de romanizare, mult mai influent. Ceva mai târziu, începând din secolul al VII-lea, Albania a fost stăpânită de slavii de sud până în secolul al XIV-lea, când a venit asupra lor invazia turcească. Biserica albaneză a avut legături cu Bisericile ortodoxe slave din jur, dar n-au lipsit nici legături practice cu Biserica Romei, mai cu seamă în epoca de apogeu a Veneţiei, care a încetat la 1797, anul dezmembrării Republicii Veneţiene. Când naţionalismul a devenit o ideologie de avangardă în Balcani, s-a introdus albaneza ca limbă liturgică în Biserica Ortodoxă Albaneză. Ideea unei limbi liturgice albaneze a fost parţial realizată prin eforturile unui albanez ortodox, Teofan, emigrat în Statele Unite ale Americii, care a început să traducă cultul ortodox în albaneză, a devenit preot şi a început să folosească traducerile albaneze printre comunităţile atât din America, cât şi din Europa. Părintele Teofan din Durres a făcut parte din mişcarea naţionalistă. În timpul războaielor balcanice din 1912-1913, Albania s-a proclamat independentă la 28 noiembrie 1912, iar independenţa ei a fost recunoscută pe plan diplomatic internaţional prin pacea de la Londra, din 30 mai 1913. Prin Tratatul de Pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, s-a reconfirmat independenţa Albaniei. Albanezii şi-au ales acum un parlament naţional, iar capitala ţării s-a stabilit în oraşul Tirana. În acest timp, clericii superiori ai Bisericii Ortodoxe din Albania erau toţi de naţionalitate greacă, iar aceştia, nevoind să stea într-o Albanie independentă, au părăsit ţara încă din 1922, lăsând Biserica albaneză fără conducători. În această situaţie, Biserica albaneză a convocat în septembrie 1922 un congres al ortodocşilor, care s-a ocupat de constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Albaneze şi de alegerea unui arhiepiscop, în persoana arhimandritului Visarion.