Istoria creştinismului (MCXXVIII): Raporturile interortodoxe în secolele XIX-XX (IV)

După anul 1945, colaborarea Bisericilor Ortodoxe s-a intensificat în cadrul mişcării ecumenice prin participarea delegaţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe la diferite conferinţe intercreştine, prin schimbul de profesori ortodocşi şi, mai ales, prin conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea. Pelerinajele la Locurile Sfinte, făcute de clericii şi credincioşii diferitelor Biserici Ortodoxe, au contribuit, de asemenea, la cunoaşterea reciprocă. Institutele de cercetări teologice şi istorice create la Constantinopol şi în Palestina de către Biserica Ortodoxă Rusă, apoi diferitele biserici greceşti rămase în toate capitalele şi oraşele mari comerciale din Balcani şi Rusia, aşezămintele filantropice din Palestina şi cele 20 de mănăstiri mari din Muntele Athos, care au rămas până astăzi un centru panortodox, au contribuit în largă măsură la menţinerea unităţii şi spiritului ecumenic al Ortodoxiei. În această perioadă au apărut şi dificultăţi serioase, create de războaie. Aşa, spre exemplu, Războiul Balcanic din 1912-1913 a învrăjbit toate popoarele ortodoxe din aceste părţi, încât raporturile interbisericeşti s-au înrăutăţit. Conflictul ivit între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgară, care a durat din 1872 până la 25 februarie 1945, când a fost ridicată schisma bulgară, a menţinut în acest timp o atmosferă de încordare, îndeosebi între Bisericile slave ortodoxe şi patriarhatele greceşti. Toate conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea şi-au pus problema unei mai strânse colaborări între ele pentru refacerea unităţii panortodoxe. În vederea acestui scop, mulţi ierarhi superiori şi teologi de seamă au propus căutarea unui centru unitar pentru întreaga Biserică Ortodoxă, fie la Constantinopol, fie la Ierusalim, fie într-una din mănăstirile Muntelui Athos. Un astfel de centru administrativ şi simbolic al unităţii ortodoxe ar aduce o considerabilă contribuţie la promovarea relaţiilor interortodoxe.