Istoria creştinismului (ML): Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (III)

În anul 1913, după războiul balcanic (1912-1913), insula Creta a intrat în componenţa Greciei. Biserica Ortodoxă de aici a rămas însă sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, care i-a acordat autonomie la 28 februarie 1967. Tot atunci s-a decis ca asupra celor patruzeci de mitropolii din sudul Macedoniei şi vestul Traciei (teritorii care, din punct de vedere politic, erau încorporate în statul grec) Patriarhia Ecumenică să-şi exercite jurisdicţia bisericească. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1928, când aceste eparhii au intrat definitiv în componenţa Greciei. De asemenea, cele douăzeci de mănăstiri de la Muntele Athos, care formează o federaţie monastică condusă de un consiliu cu reşedinţa la Karya, pe baza statutului şi regulamentului aprobate în anul 1926 şi respectiv 1930, stau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, chiar dacă peninsula aparţine, din punct de vedere politic şi administrativ, Greciei. Patriarhia Ecumenică de Constantinopol pierdea însă jurisdicţia asupra comunităţilor greceşti din Europa (excepţie făcea Veneţia) şi cele două continente americane, conform acordului încheiat cu guvernul Greciei la 8/21 martie 1908 şi rămas în vigoare până la 1/14 martie 1912, când, pe baza unei alte înţelegeri rămasă valabilă până astăzi, Patriarhia de Constantinopol îşi extindea jurisdicţia şi asupra comunităţilor greceşti din Europa, America, Australia şi Noua Zeelandă. În timpul Primului Război Mondial, Patriarhia Ecumenică s-a confruntat cu mari dificultăţi atunci când trupele aliate franco-engleze au ocupat Constantinopolul, dar mai ales după înfrângerea Greciei de către Turcia, în anul 1922. În urma schimbului masiv de populaţie dintre Grecia şi Turcia, Patriarhia Ecumenică a pierdut peste un milion şi jumătate de creştini, cei mai mulţi - din Trapezunt şi din împrejurimile oraşului Smirna (Izmir). Abia s-a reuşit menţinerea sediului Patriarhiei în Constantinopol, la insistenţele lordului G.N. Curzon.