„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Istoria creştinismului (MLII): Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (V)
Patriarhia Ecumenică are următoarele eparhii pe teritoriul Turciei: Arhiepiscopia Constantinopolului; Mitropolia Calcedonului, care are zece comunităţi, şapte şcoli, şase organizaţii filantropice şi treizeci de societăţi culturale; Mitropolia insulelor Prinkipos cu patru comunităţi, patru şcoli, două organizaţii filantropice şi trei societăţi culturale; şi Mitropolia de Imbros şi Tenedos cu douăsprezece comunităţi, opt şcoli şi patru societăţi culturale. Exceptând diaspora extinsă din afara graniţelor Turciei, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol îşi extinde jurisdicţia asupra mănăstirilor de la Muntele Athos, Bisericii Insulelor Dodecanez cu cinci mitropolii (Rhodos, Kos, Karpatos, Kasos şi Leros) şi Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din insula Patmos. Dintre personalităţile care au ocupat scaunul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol amintim pe patriarhul martir Grigorie al V-lea, Constantin I Sinaitul, Antim al VI-lea. Dintre patriarhii care s-au implicat în acţiunile premergătoare înfiinţării Consiliului Ecumenic al Bisericilor din care face parte şi Patriarhia Ecumenică din anul 1948, un rol important l-a avut Ioachim al III-lea care, prin „Enciclica sinodală“ din anul 1902 consulta celelalte Biserici Ortodoxe surori asupra oportunităţii contactelor cu Biserica Romano-Catolică şi cu Biserica Protestantă, în vederea identificării posibilităţilor de unitate bisericească, păstrând nealterată credinţa apostolică. Semnificativă este şi „Enciclica sinodală a Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos din toată lumea“, trimisă în anul 1920 de mitropolitul Dorotei de Brussa, locţiitor de patriarh, prin care se cerea Bisericilor să colaboreze între ele până ce vor fi rezolvate diferenţele dogmatice şi se va ajunge la unitatea lor deplină. Pe linia relaţiilor inteortodoxe şi interconfesionale un loc de seamă l-a avut Patriarhul Athenagoras I (1949-1972), care a convocat conferinţele panortodoxe de la Rhodos din anii 1961, 1962 şi 1964.