Istoria creştinismului (MLV): Patriarhia Alexandriei (II)

În anul 1889, Patriarhia Alexandriei şi-a declarat independenţa faţă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Însă, abia în timpul patriarhului Fotie (1903-1926) a fost recunoscută autonomia Bisericii Alexandriei. Conflictul etnic care exista în Egipt între ortodocşii greci şi arabii musulmani s-a stins prin statutul aprobat în anul 1938. În timpul Primului Război Mondial, Egiptul a intrat sub protectoratul Angliei, stare care a continuat şi după aceea, recunoscută de Tratatul de Pace de la Versailles, din 28 iunie 1919. Sub presiunea mişcărilor naţionale, la 27 februarie 1922, Anglia a acordat Egiptului independenţă, menţinându-şi însă controlul asupra căilor de comunicaţie, în mod special Canalul Suez, sistemului de apărare şi politicii externe. Egiptul a fost monarhie constituţională până la 18 iunie 1953, când s-a proclamat republică. Chiar dacă numărul grecilor ortodocşi din Egipt a scăzut, Patriarhia Alexandriei a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare, începând cu anul 1930, prin aderarea la ortodoxie a unui număr însemnat de africani, mai ales din Uganda şi Kenya. Pentru ortodocşii africani din Africa, în anul 1958 a fost creată Mitropolia de Irinopolis, cu reşedinţa la Nairobi. În anul 1973, patriarhul Nicolae al VI-lea (1968-1986) a hirotonit trei episcopi africani (Reuben Spartas pentru Uganda, Gaduna pentru Kenya şi Theodoros pentru Tanzania) pentru cei 70.000 de ortodocşi. Astăzi, Patriarhia Alexandriei are 350.000 de credincioşi, organizaţi în opt mitropolii în Egipt, Nubia, Etiopia, Libia, Tunisia, Africa Centrală, Africa de Sud, Kenya, Tanzania, Congo, Zanzibar şi alte ţări, aflându-se sub jurisdicţia patriarhului care poartă titlul de „papă şi patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi“, cu reşedinţa la Alexandria. Limbile liturgice folosite sunt greaca, araba şi diferite limbi africane. Din anul 1948, Patriarhia Alexandriei este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.