Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MLXI): Biserica Ortodoxă Rusă (I)

Istoria creştinismului (MLXI): Biserica Ortodoxă Rusă (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 02 Sep, 2008

După ce în anul 1448 şi-a declarat autocefalia, la 26 ianuarie 1589, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595) a ridicat Biserica Ortodoxă Rusă la rang de patriarhie. În februarie 1593, un sinod al patriarhilor orientali întruniţi la Constantinopol a acordat Patriarhiei Ruse locul al cincilea în ordine onorifică, după vechile patriarhii ale Răsăritului: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Influenţat de organizarea bisericească din Elveţia, Olanda şi Anglia, unde regele era suveran şi peste Biserică, şi după ce a ţinut scaunul patriarhal vacant timp de douăzeci de ani (1700-1720), la 25 ianuarie ţarul Petru cel Mare (1682-1725) a desfiinţat instituţia patriarhală, înlocuind-o cu un sinod dirigent, a cărui reşedinţă a fost mutată de la Moscova la Petersburg, noua capitală a imperiului, inaugurată în anul 1703. Tutela incomodă exercitată de sistemul ţarist asupra Bisericii Ortodoxe Ruse era influenţată de concepţia luterană despre supremaţia monahului în Biserică, împrumutată din învăţătura Vechiului Testament, după exemplul regilor evrei, şi pusă în practică după sugestiile elveţianului Lefort. Această concepţie despre Biserică, ţarul Petru şi-o însuşise probabil în timpul petrecut în Olanda şi Anglia. Legătura dintre ţar şi sinod se făcea în Biserica Ortodoxă Rusă printr-un procurator suprem, care purta titlul de „ober-procuror“, care a ajuns cu timpul mai important decât Sfântul Sinod al Bisericii din Rusia. La 23 septembrie 1723, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1716-1726; 1732-1733) a aprobat reforma ţarului Petru cel Mare, autorizând în acest fel autocratismul ţarilor în viaţa Bisericii Ortodoxe din Rusia. Ober-procurorul putea să cenzureze actele Sinodului sau le putea invalida prin dreptul de veto, abuzuri grave înregistrându-se în timpul ober-procurorilor Protasov, fost general de husari apoi consilier al ţarului, şi Pobedonosţev.