Istoria creştinismului (MLXIV): Biserica Ortodoxă Rusă (IV)

La 15 august 1917, un sinod alcătuit din clerici şi mireni a restaurat Patriarhia în Biserica Ortodoxă Rusă, primul patriarh fiind Tihon (1917-1925). Lucrurile au luat însă o altă întorsătură, odată cu revoluţia din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale, au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. Însă, după începerea războiului civil, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa-numitele armate albe, mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Totuşi, nu se poate vorbi în 1918 de o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească. Măsurile dure luate în cursul războiului civil de autorităţile sovietice împotriva clericilor erau justificate de acestea ca acte de pedepsire faţă de participarea lor sau a rudelor acestora la lupte contra Armatei Roşii, propagandă antisovietică ori alte acţiuni îndreptate împotriva bolşevicilor. Din 1919 însă, guvernul bolşevic a trecut la o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească. Aceasta a constat în propagandă şi acţiuni cu un vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii şi, nu în ultimul rând, persecuţiile ierarhilor, clericilor şi credincioşilor Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiunile de verificare a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări reformatoare în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde, formând aşa-zisa Biserică Vie, controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se pot adăuga şi procesele din anii 1919-1920 intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse motive.