Istoria creştinismului (MLXV): Biserica Ortodoxă Rusă (V)

Regimul politic instaurat în Rusia de Marea revoluţie din octombrie 1917 a fost adeptul ideii separării Bisericii de Stat. Din această cauză, toate reformele au purtat amprenta unui stat laic: secularizarea averilor bisericeşti şi mănăstireşti, eliminarea învăţământului religios din şcolile de stat, întreţinerea bisericilor şi clericilor de toate gradele de către credincioşi din vânzarea lumânărilor şi a unor obiecte de cult. Printr-un decret care reglementa noul regim al cultelor religioase, promulgat de Sovietul Suprem la 23 ianuarie 1918, s-a stabilit că Biserica este separată de Stat şi s-a asigurat libertatea de conştiinţă. Astfel, se stipula în decret că „fiecare cetăţean este liber să profeseze cultul după alegerea sa sau să nu profeseze nici unul“. Principiile acestui decret au fost trecute apoi în constituţia URSS şi au fost reconfirmate ulterior de câte ori s-a schimbat constituţia. Din cauza crizei prin care a trecut în faza instaurării regimului comunist, Biserica Ortodoxă Rusă s-a divizat în câteva mari grupări, dintre care cele mai importante sunt următoarele: a) Biserica patriarhală rusă, condusă de patriarhul Tihon, fost arhiepiscop de Vilna, întronizat la 21 noiembrie 1917; b) Biserica Vie (Jivaia Ţerkovi) sau Biserica Reînvierii, înfiinţată în anul 1923, care păstra organizarea sinodală veche de la 25 ianuarie 1721, din timpul ţarului Petru cel Mare, s-a manifestat foarte liberală, fiind adepta „celor ce se hirotonesc singuri“, fără să primească harul Duhului Sfânt de la vreun episcop hirotonit canonic; c) Biserica Panucraineană, înfiinţată de un sinod care a avut loc la Kiev la 14 octombrie 1921; d) Biserica Ucraineană, care a luat fiinţă în anul 1925. O mare confuzie a provocat nu atât în rândul credincioşilor din Rusia, cât mai ales în cercurile emigraţiei ruse, publicarea la o săptămână după moartea patriarhului Tihon († 7 aprilie 1925), a testamentului acestuia. Nemulţumiri şi mai mari a provocat declaraţia din 29 iulie 1927 a adjunctului locţiitorului de patriarh, mitropolitul Serghie (Stragorotski), care a fost interpretată ca un act de subordonare faţă de o putere politică antiecleziatică şi antireligioasă, ce urmăreşte distrugerea Bisericii şi a credinţei.